Reparăm sau cumpărăm alta?
Că trăim în secolul în care aproape nimic nu se mai repară, cred că o știe toată lumea.
De la mașina de spălat vase căreia i s-a stricat pompa și:
– Mai bine vă cumpărați alta, doamnă, că la cât dați pe pompă în câțiva ani tot acolo ajungeți!
Până la mașina de spălat rufe:
– Știți, Bosch nu mai face piese din astea, mai bine vă cumpărați alta.
– Păi abia a ieșit din garanție…
– Știu, doamnă, dar acum, la cât costă o mașină de spălat rufe, mai bine vă cumpărați una nouă.
Și până la:
– Eu nu am semnat pentru asta când am decis să ne mutăm împreună, pentru nedus gunoiul, pentru dus numai eu copiii la școală, pentru dat cu aspiratorul și făcut mâncare! Gata, te las, plec la mama! Sau, știi ce, pleacă tu că abia am făcut curat în casă!
Oricare din cele trei exemple de mai sus pot fi valabile când vine vorba să schimbăm cu totul ceva. Că e pompa prea scumpă și nu merită, că Bosch chiar nu face piese de schimb sau durează, că femeii chiar i-a ajuns cuțitul la os, ce contează cu adevărat e:
Înainte să schimbăm, am încercat să reparăm?
Astăzi nu voi vorbi despre repararea relațiilor, am nevoie de câteva stimulente înainte să mă apuc să vă povestesc cum am supraviețuit într-o relație de 16 ani, multiculturală, cu un programator care vede viața în o și 1 și cu o artistă care visează să plece în Africa să mângâie leii pe coadă și girafele pe gât.
Astăzi, am să vă povestesc totuși cum acest programator i-a oferit copilului nostru lecția cumpătării, în timp ce artista își mușca limba ca să tacă.
Copilul nostru cel mare, fotbalist de la 4 ani jumate, își dorea de ceva vreme o poartă de fotbal mai mare în curte. Avea deja una primită de ziua lui acum mulți ani, dar între timp a crescut și voia una mai mare ca să se antreneze la dat goluri.
Soțul meu, una dintre cele mai temperate persoane pe care o cunosc, i-a explicat că din moment ce are această poartă funcțională se poate antrena în continuare pentru că antrenament nu înseamnă doar dat la poartă ci și alte exerciții pe care le poate face fără probleme.
În plus, el deja merge săptămânal la orele de fotbal așa că timpul nu îi mai permite să se antreneze atât de mult pentru a face sens achiziționarea altei porți.
Iar în al treilea rând, ce facem cu poarta veche, o aruncăm? Poluăm natura? Nu.
Copilul a înțeles, nu că ar fi avut de ales. Timpul a trecut. Și se face că acum câteva săptămâni, poarta cea veche se rupe într-o parte din cauza umezelii de peste ani.
Copilul super fericit că acum îi putem cumpăra poartă nouă.
Doar că între timp, același copil a primit și educație financiară așa că a învățat că dacă vrea ceva trebuie să-și cumpere din banii lui, dacă a economisit suficient.
– Dar banii nu sunt pentru a fi cheltuiți, Andre, îi spune ta-su. Banii se investesc. Ești sigur că vrei să îți dai toți banii pe o poartă când aceasta se poate repara?
– Se poate repara poarta mea?
– Da.
– Cum?
– Te costă 100 lei.
– Poftim? Mai bine îmi iau una nouă.
– Dar nu mai bine îmi dai tu mie 100 lei, rămâi cu diferența și ai și poartă funcțională?
– 100 lei e foarte mult. Eu vreau să-mi spui cum faci.
– Informația costă, Andre. Iar eu sunt scump. Oamenii care dețin informații utile sunt prețioși.
Andre rămâne pe gânduri. Ar vrea poarta nouă, dar nu s-ar supăra dacă ar juca și la una veche. Până la urmă, a înțeles și s-a obișnuit să se antreneze la orice tip de poartă.
Iar noi o știm cel mai bine, că acum 20 ani poarta noastră era bătătorul de covoare sau o linie desenată pe peretele blocului.
– Te rog, eu, mult spune-mi cum o repari, că vreau eu să o repar!
– 50 lei. Las la preț.
Andre se gândește iar. Ar vrea poarta, ar vrea să rămână și cu banii.
– Vreau să-mi spui cum faci. Vreau să o repar eu, numai spune-mi cum?
Eu abia puteam tace, îmi găseam de lucru pe lângă ei numai să văd cum se termină povestea. Dacă ar fi fost după mine, îi cumpăram poarta și dădeam poveștii cel mai frumos final.
Doar că, tot eu știu, că o soluție de genul acesta pe termen lung nu are nici o lecție de viață atașată în afară de: orice se cumpără, găsim orice la magazin, mai puțin însă fericire, bucurie, împlinire, chibzuință, capacitatea de negociere, răbdare și ambiție.
Așa că am tăcut.
– Hai, tati, spune-mi cum o repari!
– Deci vrei să o repari?
– Da! Că așa rămân cu poarta, și cu banii pentru mai târziu când asta se va strica de tot și poate între timp apare alta și mai bună. Că tu ai zis că în timp, tehnologia se dezvoltă și apar lucruri mai bune.
– Și nu facem gunoi, continuă ta-su. Nu poluăm planeta cu ceva ce încă mai putem folosi.
Apoi s-a dus în garaj, a luat un băț din lemn, l-a băgat pe dinăuntrul țevii rupte a porții și a reparat-o în 3 minute.
– Și mai e ceva, Andre. Înainte să decizi, gândește-te dacă nu există o soluție mai simplă de urmat și mai puțin cheltuitoare de resurse.
Andre a rămas uimit.
– Atât de simplu?
– Și totuși, te-ai gândit la asta?
În prezent, poarta continuă să reziste pe gazon, Andre în continuare dă mingi la poartă și exersează fericit, iar eu mă uit la el și nu pot decât să fiu recunoscătoare…
…că am tăcut.
* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!
