Responsabilitatea nr. 1 ca părinte
Am avut dintotdeauna o problemă cu mâncarea. Nu știu dacă e genetică, a venit de la Dumnezeu sau mediul social și-a vârât puțin coada, eu cred că toate la un loc, dar de când mă știu am mâncat greu, fătă poftă, iar dacă aș putea să nu mănânc cu zilele și să supraviețuiesc ar fi minune pe pământ.
Ahh, ce bine e de tine!
Parcă aud acolo în spate niște fioruri. Dar, vă rog, nu vă ambalați. Știți, desigur, că nici o extremă nu e sănătoasă. Nici să dai pe spate tot frigiderul de supărare că te-a lăsat iubitul nu e cea mai bună soluție, dar nici să faci foamea cu zilele nu e chiar distractiv.
În ambele situații ai nevoie de ajutor specializat, eu încă nu l-a cerut, am considerat că pot ține în limite normale această problemă dar am momente când simt că în curând nu o s-o mai pot controla. Posibil să fie și de la vârstă, una e să ai 20 de ani și să fii cool să nu mănânci cu zilele, alta e să ai 37, doi copii, o casă de dus și bani de făcut, iar tu să nu știi de ce nu te mai poți concentra pe proiecte:
– Ah, stai, că n-am mai mâncat de ieri după amiază.
Să iau niște vitamine că n-am chef acum de friptură de pui. Și nici de vită, nici orez, cartofi nici atât, poate o salată cu nimic.
Cu acestea fiind spuse, ce naște din mine, nu poftește mâncare
V-am mai povestit că primim copiii de care avem nevoie. Și ca să-mi întăresc credința, nu eu mie, soarta în general e pusă pe șotii, am născut doi copii: unul identic EL, mănâncă de toate, la program, fără ronțăieli între mese – WOW, da! și celălalt, identic eu: care n-ar mânca nimic și când ar face-o, ar vrea o bomboană.
Ca să vedeți că totul începe genetic. Evident că am dus bătălia vieții mele ca să fac copilul să mănânce, vreo 3 ani ca să nu spun 4, că după aia am reușit să impun un minim de limite: program stabil de masă, maxim 2 dulciuri pe zi, o cantitate minimă de mâncare: în general, jumătate din cât mănâncă ceilalți, și iată-ne acuma, Slavă Domnului, liniștiți și relaxați.
Vă spun drept, am scos-o eu la capăt cu multe, dar asta cu mâncarea m-a dus pe culmile disperării, mai ceva ca în cartea lui Cioran.
Dar dacă eu mănânc, tu, mami, de ce n-o faci?
Dintre toate cele 3 mese principale, cea mai dureroasă pentru mine e micul dejun. Dacă la prânz și cină mă mai forțez să iau o supă sau să-mi fac o salată care să-mi placă cât de cât, pentru micul dejun – de altfel cea mai importantă masă din zi, nu am găsit NICI O variantă care să-mi placă. Lapte nu beau, cerealele nu-mi plac, iaurtul e prea puternic, orice e dulce nu suport…înțelegeți voi!
Problema majoră e că beau cafea pe stomacul gol, lucru care îmi provoacă toate stările de mai târziu.
Astfel că, rezolvată problema copilului, m-am întors la mine. De fapt nu eu, copilul și-a întors capul către mine.
Și într-o zi, într-a milioana zi de dimineață când toată lumea își lua micul dejun iar eu trebăluiam deja prin casă cu cafeaua în sânge, aud copilul nemâncăcios:
– Mami, stai aici lângă mine, cât mănânc eu, și-mi face semn cu mânuța să mă așez pe scaunul de lângă ea.
– Iubirea mea, tu știi că mami nu mănâncă dimineața, îi spun cu un anumit regret.
– Dar stai așa, pur și simplu și te uiți la mine.
Ei și-atunci, m-a lovit din nou asteroidul. M-am așezat lângă ea, și-am observat fiecare lingură de lapte cu cereale pe care o mânca, liniștită, fără grabă, relaxată.
Iar eu stăteam acolo, pur și simplu, fără să nu fac nimic, în loc să-mi pun și eu ceva, orice, să mănânc.
Și mi-am tăiat un măr. Și l-am mâncat în timp ce mă uitam la ea cum mânca.
Și ziua aia a fost mai bună.
Povestea tinde spre un final fericit
În mod normal ar fi trebuit să vă spun acum că în timp m-am obișnuit să mănânc alături de ea. Ce frumos ar fi fost, ar fi murit toți psihologii de foame dacă ar fi fost totul atât de simplu.
E un început însă. În creierul meu s-a format aceasta legătură între momentul când ea mănâncă – ea, acel copil pentru care m-am luptat s-o fac să mănânce ani în șir – și mă străduiesc din toată ființa mea să mă relaxez lângă ea.
Mai am mult de lucru, pfff, tare mult, dar lecția pe care eu am primit-o ca părinte este că un început dezechilibrat în viață ca reguli și obiceiuri duce la extreme atât, dar atât de greu de controlat mai târziu.
Mă uit la copiii obezi sau care tind spre obezitate din jurul meu, că pe aceștia îi observi cel mai ușor, și mă cutremur gândindu-mă la trauma pe care o vor duce în spate pentru tot restul vieții lor, ca adulți.
Nu ca încredere în sine sau relații sociale care sunt lovite-n plex încă de la început, dar ca sănătate, putere de muncă, energie și rezultate.
Momentele în care corpul nu te mai ascultă sunt critice de ambele părți.
Iar când ai o familie care te-așteaptă în jurul mesei și tu nu mai vii, totul se transformă în dramă.
Obiceiurile se creează în familie și e responsabilitatea noastră supremă, ca părinte, să oferim sănătate copiilor noștri!
