Rolul tatălui în dezvoltarea copiilor
Scriam acum câțiva ani despre această întâmplare după care am primit comentarii că în spatele unui copil educat stă și un tată care și-a făcut treaba!
Am declarat mereu că una dintre credințele mele e că fiecare părinte are rolul lui în educația copilului. Nu vorbesc acum de excepții și minorități, dar copilul se naște din mama care vine cu emoția și tata care vine cu acțiunea. Fără să se excludă una pe alta. Yin și Yang. Cerul și Pământul. Tatăl și Mama.
Am în jurul meu exemple multiple, atât de familii clasice, parteneri căsătoriți cu copii, din care fac și eu parte, am prietene divorțate unde tatăl are libertate deplină de a sta cu copilul, am prietene al căror fost soț are program strict de vizitare a copilului, am prietene care nu sunt căsătorite dar își cresc copilul împreună cu partenerul, am cunoscut situații de decădere din drepturi părintești a tatălui, cunosc și situații de tați care au plecat când au auzit că vor deveni părinți și cred că le-am atins pe toate.
Din cele de mai sus, singurul numitor comun indiferent de situație este că orice copil are nevoie de un tată, măcar să știe că există. Iar faptul că locuiește sau nu sub același acoperiș, nu îl face mai mult sau mai puțin părinte.
O relație sănătoasă se bazează pe trei lucruri: implicare, respect și afecțiune.
Fără să fiu de partea femeilor sau să fac part – pris-uri, cred cu tărie că mama are un rol decisiv atât în dezvoltarea relației cu copilul, cât și în încurajarea relației tatălui cu copilul.
Și îmi fundamentez credința pe ideea că mama se naște odată cu copilul. În acel moment se dezvoltă instinctul matern pe care nici un tată nu poate să-l aibă, oricât de mult ne-am dezvolta noi ca nație și societate, și tocmai din acest instict avem datoria să ne ajutăm partenerul să se apropie de copil.
Și nu spun că tatăl este un incapabil să fie părinte. Nici pe departe. Așa cum femeia învață să fie mamă și bărbatul poate învăța să fie tată. Doar că mama învață emoțional, prin experiența sarcinii, nașterii, alăptării, ai primilor ani împreună cu copilul acasă, pe când tatăl învață prin acțiune, prin suport și implicare fizică: merge la cumpărături, schimbă scutece, cară căruțul, îi face baie și masaj copilului pe burtică.
Uitați-vă la un nou născut cum este luat în brațe de mamă și cum este luat în brațe prima dată de tată. Mama e cu încredere, chiar dacă îi este teamă, știe instictiv că nu are cum să-i facă rău. Tatăl e temător, îl ține speriat până când soția îi spune:
– Uite cum zâmbește la tine, te recunoaște!
Iar apoi, tatăl prinde curaj!
Dacă îi spunem:
– Tu nu vezi că nu-i ții capul? Și de ce nu-l iei în brațe, te mușcă? Dă-l încoace că nimic nu știi!
Să nu vă așteptați atunci să mai vrea să vă ajute.
Din păcate, tendința mamelor în primii ani de viață ai copilului este să știe ea totul perfect, iar tatăl, mai degrabă, încurcă. Și eu am fost în această poveste, și nici măcar nu eram conștientă că o fac. Pentru că așa cum am văzut la mine acasă copil fiind, că mama se ocupă de copii, iar tata e mai mult absent, am menținut, fără să vreau, același model, chiar dacă conștient credeam că sunt pe drumul cel echilibrat.
Modelul de părinte pleacă din familie
Un tată care a crescut cu un tată absent, nu va ști ce implică rolul de tată într-o educație echilibrată. Nu va ști nici la nivel cerebral, ca model de bună practică: vorbește calm, bagă haine la spălat, face mâncare, dar nici la nivel emoțional: folosește cuvinte de încurajare, își ia copilul în brațe, îl ascultă, se joacă.
Sociologul Lewis Yablosky spune că stilul de a fi părinte este infleunțat dincolo de modelul din familie și de entuziasmul cu care devine tată, imaginea proiectată de mass media, ocupația lui, temperamentul, modul în care relaționează membrii familiei între ei și numărul de copii.
Acuma înțeleg de ce soțul meu mi-a spus inițial că vrea 3 copii și-apoi, i-a trecut.
Cert e că din toate cele de mai sus, puține se mai pot lucra. Și-atunci, ne punem întrebarea care cred că stă pe buzele tuturor mamelor:
– Mai are șanse să fie el un tată bun?
Eu cred cu toată puterea că se poate. Orice e posibil când ne dorim cu adevărat.
De când s-a schimbat și la noi în familie ritmul, iar soțul meu a început să-și facă timp mai mult pentru copii, în detrimentul orelor de la birou, bineînțeles, că doar timpul nu se dilată, copiii au făcut un salt la care eu nu m-aș fi așteptat niciodată. Copiii, dar și eu ce salt uriaș am făcut în dezvoltarea mea!
Andre este într-o continuă concureță cu tatăl lui, iar el, pentru că acum este mai prezent a învățat cum să gestioneze crizele în care Andre se simte mai prejos. Discută, stau împreună mai mult, soțul meu îi arată cum el este mai bun la construit sau la puzzle și astfel, îl ajută să-și crească încrederea în sine.
În comparație cu mine, unde Andre îmi spune mereu:
– Tu ești prafă la construit, tati e bun, cu el trebuie să concurez!
Beti, în schimb, este numai despre tati. Tati să o vadă cum dansează, tati să o vadă cum se îmbracă, tati să o ia în brațe, tati să îi facă masaj, și lui tati îi povestește cât de bine și-a făcut tema la matematică.
Eu sunt cea cu făcutul părului, cumpăratul de acadele și luatul în brațe când se ceartă cu tati. Eu sunt împăciuitoarea familiei, conectorul dintre ei și vă spun, că până să-i dau mână liberă soțului meu cu încredere, nu aș fi crezut că rolul meu de mamă poate fi și simplu.
Pentru că e natural. Nu caut să fac mai mult decât ceea ce e în firea mea, iar el nu face altceva decât ceea ce îi aduce stare de bine și încrederea că este văzut ca un tată bun și implicat.
În general, orice transformare se face cu pași mici și cu multă răbdare. Așa cum dacă schimbăm direcția unei nave cu un singur grad, ajungem la o cu totul altă destinație, așa și cu dorința noastră de schimbare.
Nu trebuie să ne lăsăm de serviciu să fim alături de copil. Ci o voce mai joasă, o decizie luată cu încredere, o îmbrățișare, un fel de mâncare gătit împreună, o floare plantată împreună, un umăr disponibil la nevoie vor duce cu siguranță nava la destinația căutată.
