Îmbracă-te ca să te placi tu, nu ca să placi altora!
A trebuit să mă apropii de 40 de ani ca să înțeleg pe pielea mea ce voia să spună poetul cu ”te îmbraci pentru alții, nu pentru tine”. Desigur, greșit de la primul cuvânt până la ultimul punct din frază, dar chiar și așa, m-a pus serios pe gânduri experiența de acum o săptămână când am ieșit cu toții, în familie, să mâncăm la o terasă din București.
În timp ce așteptam să ne vină comanda și ne planificam restul zilei după ce urmam să mâncăm, se așază lângă masa noastră un grup de vreo 5-6 femei după care nu aveai cum să nu te uiți. În primul rând, vorbeau tare și erau extrem de fericite să se revadă după foarte mult timp. De altfel, ca toată populația planetei. Fără nici un fel de efort, reușeai cu ușurință să participi pasiv la discuțiile lor, mai ales că noi chiar aveam masa lângă a lor. Apoi, unele dintre ele erau îmbrăcate aproape să li se vadă lenjeria intimă.
Ce-i drept, acum o săptămână nu eram actualizată cu moda urbană, dar de Paște au venit părinții mei la mine și a stat televizorul deschis cât nu a stat tot anul trecut și am realizat că de fapt, eu sunt complet demodată putând pantaloni clasici și tricou, iar bărbatu-meu pantaloni fără glezna la vedere.
Nu mai spun de genele false și buzele injectate. În bula mea de dus copiii la școală, de mers în parc cu bicicleta, la Lidl și la Selgros, eu nu mă întâlnesc cu oamenii aceștia. Am avut un pic de șoc în materie de fashion.
Dar probabil că așa eram și noi văzuți când eram tineri, purtam geci de piele, poșteam țigări, aveam pleata-n vânt și ascultam Metallica. Sau nu :)
Și cum spuneam, ne-am oprit brusc din discuția noastră, furându-ne privirea fetele cochetele. Ar fi fost interesant să fie și un tip fain ca să am și eu cu cine-mi clăti ochii dar nu cred că exista în peisajul lor, cel puțin nu în al tipei cu lenjeria la vedere, pentru că în momentul în care l-a văzut pe bărbatu-meu, nu el a devenit personajul principal, ci eu.
Curios, nu?
L-a analizat puțin pe el, probabil i-a dat vreo notă, ceva, iar apoi a trecut la mine. Nu știu exact ce impresie am făcut, că eram cam zgribulită, am mâncat cam cocoșată, îmi era frig rău, iar de pe copii curgeau hainele soțului meu, singurele pe care le aveam cu noi în mașină. Deci, nici la capitolul parenting nu am făcut cine știe ce figură bună.
Și ca să fie tacâmul complet, când ne-am ridicat să plecăm, o privire ucigătoare m-a analizat ca un computer tomograf din cap până în picioare în căutarea unui defect. Dacă mă întreba, îi ziceam eu vreo 10 numai la mine, 20 la bărbatu-meu, plus faptul că nu trebuie să arăți ce porți sub haine ca să găsești pe cineva potrivit ție.
În plus, potriveala se lucrează, nimic nu cade din cer ca pe un dar bine meritat.
Habar nu am dacă a găsit ceva, dacă am luat notă de trecere sau dacă îmi merit bărbatul după scanarea completă, dar eu am plecat liniștită în parc cu familia, în timp ce ea a rămas singură cu fetele.
N-am să vă mint, m-a pus serios pe gânduri întâmplarea asta ca orice experiență trăită în afara bulei mele.
Cu toate că am încredere masivă în fizicul meu, am spus-o mereu că se datorează tatălui meu pentru care nu a existat cineva mai frumos ca mine, tot mi-a dat un disconfort să mă simt analizată ca la un concurs de frumusețe de cineva complet necunoscut mie. Ca un pui în galantar, ca o rochie pe un manechin.
Și am realizat, astfel, cât de importante sunt lecțiile pe care le transmitem copiilor noștri despre fizic și încrederea în ei.
Din fericire, oricât de grele ar fi fost timpurile noastre din adolescență, facem parte totuși dintr-o generație în care accentul cădea mai mult pe intelect decât pe fizic. Îmi amintesc scrisorile pe care ni le trimiteam cu cratimele și semnele de punctuație corect folosite, discuțiile despre Cioran și Eliade, schimbam cărți și idei între noi, mergeam împreună la Ateneu și ni se părea fascinant să ieșim cu chitara în parc.
Fără nici un dubiu, generația copiilor noștri, în afara puterii noastre de control, vor pune accent pe fizic mai mult decât am făcut-o noi, la vârsta lor.
Sper să reușesc să transmit copiilor mei măcar o mică părticică din valorile intelectuale pe care le deține societatea noastră și de care, astăzi, ne îndepărtăm cu atâta grabă de ele!
Și sper ca atunci când vor fi analizați și judecați de priviri exterioare să își păstreze verticalitatea și să rămână demni și încrezători față de cum arată și cine sunt cu adevărat!
***Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
