Scrisoare către mine, atunci când n-o să mai pot

Astă vară lăsam toți cei 15 ani de muncă în spate și plecam cu copiii într-o vacanță prelungită de o lună jumătate la mare.

Am luat multe decizii în viața mea de mamă, dar cred că aceasta a fost una dintre cele mai bune.

Am reușit să renunț la serviciu. Cu totul. Și să mă apuc să fac ceea ce îmi place.

Sunt asistent social, dar nu mi-a plăcut niciodată să văd copii bătuți cu zgarda de câine sau părăsiți în miez de noapte de către propriile lor mame. M-am dus mereu cu drag la serviciu, am simțit că fac o faptă bună în fiecare zi din viața mea la acel serviciu, dar nu m-aș mai întoarce.

De ziua mea, m-a întrebat o prietenă:

– Dacă ar fi să iei totul de la capăt, ce-ai face?

Și mi-a fost frică să spun tare și răspicat: aș scrie!

E o teamă pe care o car cu mine de când m-am născut și cu mult înainte. Cred că trag cu mine toate temerile bunicelor și străbunicelor mele de a face ceea ce îmi place.

M-am dus la orice birou unde m-au chemat. Și am dat din mine tot ce aș fi putut să dau dacă ar fi fost să scriu un articol. Problema e că nu era un articol. Era un copil salvat, niște clienți mulțumiți și un șef mândru de mine.

Acum două zile, am petrecut 2 ore să fac vreo 20 de fotografii în grădină pe un vânt de iarnă la un pahar cu lapte de cocos. Am schimbat 3 pahare, 5 cadre, am tăiat, am retăiat marginile, am reeditat.

– Nici dacă te plăteau milioane nu te chinuiai atât, mi-a replicat mama.

Abia atunci am observat cât era ceasul. Trebuia să plec la birou, iar articolul încă nu avea poza potrivită. Nici dacă m-ar fi plătit milioane nu renunțam să pun fotografia cea mai bună pentru laptele meu de cocos.

Vara trecută am plecat o lună jumătate cu copiii la mare. A fost cea mai bună decizie pe care aș fi putut să o iau.

De o săptămână, de când a venit mama, în fiecare zi sunt la birou. La acel birou de unde am plecat astă vară crezând că nu mai voi mai întoarce vreodată. M-am întors pentru cei de acolo. M-au rugat să-i ajut. Și n-am putut spune nu.

Zi de zi m-am întors epuizată acasă.

La birou viața-i drăguță. Cafeaua e mereu gata pe masă, oamenii din birou sunt ca o familie, problemele au mereu rezolvare. Lucrez de vreo 4 ani pe-acolo, ce secrete ar mai fi? Mă cunosc cu clienții și-mi place sentimentul de a avea totul sub control. Treaba nu se termină niciodată, dar emoțional parcă sunt mereu cu un pas în urmă.

Mă întorc acasă, iar copiii îmi sar în brațe. Nu mai pot să joc nimic din jocurile lor preferate, despre care scriam acum două zile pe blog. Memo, Măscărici, Jenga sunt ca și un vis frumos trecut de mult.

Copiii mei care mă umplu de emoție și iubire, care mă așteaptă și mă întâmpină nerăbdători trebuie să înțeleagă că mama e obosită făcând niște clienți fericiți.

M-a întrebat lumea cum e să te lași de serviciu și să stai acasă.

N-am știut să răspund până astăzi.

E tot ce mi-aș putea dori. Pentru că ceea ce vreau cu adevărat să fac este să scriu. Iar ca să scriu, trebuie să stau acasă, în mediul meu sigur, ca să pot da ce pot eu mai bun. Pentru mine în primul rând!

Într-o lume în care suntem mai captivi ca niciodată, a-ți permite libertatea de a face ceea ce vrei e o adevărată binecuvântare.

Iar atunci când o să simt că nu mai pot și că e greu cu copiii acasă, o să vreau să-mi amintesc atât: sunt liberă să fac tot ceea ce vreau!

Sursa foto