Și eu mă uit la Las Fierbinți
Eu cu Cris nu prea ieșim în oraș singuri, în weekend.
Nu avem cu cine lăsa copiii și chiar dacă m-aș chinui să găsesc ceva opțiuni, tot nu mă simt confortabil.
Cred că sunt un freak control în relația cu copiii, hmm……..
Pe lângă mama, care de departe este cea mai bună bonă doar că nu e prea disponibilă, opțiunea 2 și singura este buna mea prietenă, Alexandra. Pe care copiii o iubesc, iar Andre o numește ”prietena mea”. Normal, Alexandra e frumoasă, deșteaptă, tinerică și nemăritată. Până și un puști ca Andre poate mirosi ”a good catch”.
Așadar, sâmbătă seara, pentru că aveam în to do list-ul nostru să ieșim împreună pe undeva, am lăsat-o pe Alexandra cu copiii și am plecat la Cafe Deko, la Bobonete.
Singurul serial la care mă uit este Las Fierbinți. Nu am răbdare de mai mult și e perfect pentru destinderea de seară. Plus că actorii sunt fenomenali. Așadar, la cererea mea pentru că aveam un chef nebun să râd, așa, din toți rănunchii am plecat în Centrul Vechi. Nu mai fusesem de vreo 3 ani, dar nu am pierdut nimic, găsești aceleași fete goale care dansează în vitrine.
Ne-am făcut și-o poză ca să ne aducem aminte de eveniment, căci nu mai pupăm noi viață de noapte curând.
Cafe Deko se vede de la o poștă. Nu ai cum să-l ratezi, chiar dacă numerele străzii sunt alandala. Șelari, 14.
Locația frumoasă, curată, luminată. Micuță, dar elegantă.
Am ajuns mai devreme, așa că am fost invitați să luăm loc la o masă la cafenea până se eliberează sala de spectacole de sus.
Mi-a plăcut abordarea, pe ideea de – relaxare, bei ceva, intri în atmosferă.
Doar că, cei din jurul nostru numai relaxați nu se simțeau cu paltoanele pe ei, gata pregătiți la orice semnal să atace sala pentru a prinde cel mai bun loc. Cel mai bun, care o fi fost ăla…..
Noi ne-am relaxat. Era ca și cum urma să înceapă un Las Fierbinți live. Nimeni însă nu ne-a întrebat dacă vrem să bem ceva, muzica era prea tare, abia am reușit să-l aud pe Cris întrebându-mă dacă avem ”locuri marcate pe bilet”. Mi-a venit să râd…..
Aici e care pe care. Mulțimea pregătită pentru startul la etaj stătea ca un dop gata să pocnească. Angajații abia puteau trece să curețe sala. Unii se făceau că se cunosc cu nu știu care și intrau nepăsători.
Acuma, dacă circulați prin București cunoașteți sentimentul când tu stai ca prostul la semafor de vreo 4 ori și când ajunge și la tine, în sfârșit, verdele vine unul prin stânga ta, pe linia de tramvai și se pune în față, vorbind la telefon.
Sau ca la aeroport. Doar acolo mai vezi rândul de oameni la intrarea în avionul care încă mai are vreo 5000 de mile de parcurs. 5 stau relaxați, 105 stau la rând.
Partea distractivă la Cafe Deko este că nimeni nu are dreptul să se așeze unde vrea. Există o domnișoară, extrem de stresată, care cu viteza luminii îți arată poruncitor cu arătătorul perfect întins locul unde vei sta.
Te simți ca și cum ai primit totul pe gratis, ai fost obligat să vii la spectacol, iar dacă cumva, prin absurd spun, îndrăznești să comentezi ceva despre stâlpul care-ți obturează toată privirea și nu-l vezi pe Bobonete în toată splendoarea lui, te aștepți să primești un șut în fund și un bâști pe scări afară.
Am rămas pitiți lângă stâlp, pe două scaune din metal EXTREM de incomode, ne-am îmbrățișat picioarele și corpurile ca două pisici ca să putem cuprinde pe-o latură toată scena. Acuma, Bobonete nici nu-i mic.
Lângă noi, alte și alte cupluri și grupuri de prieteni la care se ajungea doar pe calea aerului. Era o mare de picioare.
Când a fost să comandăm, vă spun, mai bine veneam cu Baileys-ul sub haină. Un chelner la 50 de oameni. E normal să fii stresat și să țipi la client – Vin acum! când îndrăznește să ceară o apă.
A doua oară chiar am tăcut. Din mișcarea capului ei în față am înțeles că am dreptul să vorbesc acum.
Am băut un Mojito care a fost bun. Sper că nu l-a gustat nimeni înainte așa cum a făcut domnișoara din spatele meu care a refuzat o apă plată, ea așteptând un gin. Aceeași apă plata și-a găsit ulterior proprietarul la domnișoara blondă din fața mea. Dacă înțelegeți ce vreau să spun.
Asta în cazul în care vă întoarceți din oraș cu bube dulci în gură. Nu e de la băiatul frumos de la bar.
Noroc de Sorin, Văncică și Bobonete care a închis seara cu o durere de burtă incredibilă de la atâta râs.
Aștept momentul să intru în grupul lor de prieteni și să râd comod, relaxată pe fotoliu fără să mai anchilozez într-o seară de neuitat cu soțul în oraș.
Până atunci, m-aș duce la spectacolul lor de la Sala Palatului. Acolo, cel puțin scaunele sunt tapițate.
