Social media în educația copiilor: Bau – Baul care a speriat părinții
Mă uitam zilele trecute prin comentariile pe care le primesc la articolele din zona parenting, în special la cel legat de anxietatea la copii și am avut acest sentiment la marea majoritate dintre ele că lumea se așteaptă ca atunci când citesc ceva pe internet, indiferent că l-am scris eu din experiența mea de părinte sau un psiholog renumit din experiența lui profesională, ca lucrurile să fie și în viața lor identic la fel, la punct și virgulă.
Ideea că parentingul vreodată în viața asta va fi AȘA cum spun eu, sau AȘA cum spune celălalt este total greșită. Perentingul este, în primul rând, despre ce simte părintele în raport cu copilul lui și mai apoi, despre ce crede vecina, ce spune mama, Piramida lui Maslow, cercetătorii, teoriile psihologice și cărțile foarte renumite. Toate au rolul lor, dar numai noi le dăm importanța pe care o simțim necesară în viața noastră în procesul educației la un moment dat.
În plus, din toate teoriile, cărțile sau părerile celor din jur, noi luăm o foarte mică bucățică de informație și o aplicăm tot AȘA cum credem și simțim în raport cu copilul nostru, doar că nu realizăm pentru că filtrarea aceasta fină se face la nivel subconștient. Deci, ne întoarcem mereu la ceea ce spun mereu: că educația începe cu ce simte părintele să facă.
De aceea, vă invit ca data viitoare când citiți orice la mine sau la altcineva, filtrați conștient: ce simt în relație cu acest aspect, se aplică acest lucru și la mine, sunt de acord, nu sunt de acord, de ce nu sunt de acord, cred că este o idee bună, ce e nevoie să fac ca să ajung și eu în punctul acesta sau ce lecție pot să iau din textul acesta pentru povestea în care trăiesc eu și numai eu.
Ca o piesă de puzzle pe care o iau dintr-o cutie și încerc să o potrivesc la cutia mea. Câte merg perfect? Poate nici una. Dar dacă e să o cioplesc, s-o mișc, să o fac să intre potrivit mie, nu potrivit celui care a făcut-o, sigur ajung să construiesc imaginea completă.
Nu există și nu va exista niciodată pași standard pentru a ne crește copiii.
Milităm că suntem unici, că nu e copil identic cu celălalt, dar ne așteptăm să citim cum să ne facem copilul să mănânce tot din farfurie și să și funcționeze. Eu am învățat asta abia la al doilea copil și când am făcut pace cu mine. Altă mămică poate încă se mai chinuie și acum, iar o alta poate i-a schimbat copilului culoarea la linguriță și s-a rezolvat.
Cred că singurul articol pe care l-am scris pe modelul ”5 pași” a fost cel legat de cum să nu mai țipi la copil, dar dacă treceți prin el o să remarcați că baza de la care am plecat este tot ideea generală că eu simt că e ceva în neregulă cu mine, soțul meu, calm din fire, simte că nu poate trăi în haos în casa noastră și că eu am găsit soluții aplicate tipului nostru de familie. Că poate funcționa și la voi, de acord, dar că unii dintre voi pot aplica numai 2 sau 3 pași din 5 și să ajungă la același rezultat e la fel de adevărat. Acești 5 pași sunt ai mei care pot sau nu funcționa și la voi.
Despre condiționare și amenințarea din articolul cu anxietatea, că de la el a început toată discuția, este un alt exemplu perfect la subiectul discuției.
Nu cred că există părinte în lumea asta care să nu fi spus o dată în viața lui: vii acum acasă sau te las aici!
Eu sunt as la: mănâncă sau nu primești înghețată! (la 2 ore după masa de prânz că asta e regula la noi)
DAR, și e un mare DAR aici, copilul meu are 9 ani.
Una e să ameninți copilul cu desertul la 3 ani, alta la 9. Prima variabilă.
A doua variabilă, una e să vorbim de un desert promis de 3 zile și pe care acum i-l iei că nu mănâncă tot, alta e să fie un desert pe care îl mănâncă în fiecare zi.
A treia variabilă, una e să urli la el, alta e să îi spui frumos, luat în brațe și oferit alte gesturi de iubire.
A patra variabilă, una e să aibă cantitatea de mâncare potrivită vârstei lui și alta, trei polonice în plus de supă pentru că așa zice bunica.
A cincea variabilă, una e să îi placă mâncarea din farfurie, alta e să fie exact ce nu suportă copilul. Se cheamă respect pentru mesean, chiar dacă e un copil. Iar aici, ne putem duce spre alte variabile, cum ajungem să-i placă copilului mâncarea pe care părintele o consideră sănătoasă. Că nu zice nimeni că trebuie să-i dai copilului numai cartofi prăjiți dacă doar asta îi place. Tema aceasta implică un articol separat, dar pe scurt, fiecare masă trebuie să cuprindă legume și proteine, iar obiceiul se creează în timp, acasă, în familie. Nu la mall, la fast food. Iar asta da, poate fi o lozincă așa cum mi-a spus cineva. Mi-o asum pe deplin!
Vedeți câte variabile am scos dintr-un singur text? 5, iar dacă mă chinui cred că mai găsesc câteva.
Ce vreau să spun e că lucrurile în parenting nu sunt niciodată în alb sau negru, ele iau forma și culoarea modelelor noastre familiale, educației primite de acasă, a programelor genetice preluate de la străbunii noștri, iar ceea ce citim astăzi, peste tot în media, au rol de a ne ajuta să ne înțelegem mai bine, să ne schimbăm acolo unde simțim nevoia, să ne îmbunătățim zilnic obiceiurile și comportamentul pentru că așa simt și cred, și nu, doar pentru că așa zice X-ulescu.
Pe de altă parte, este absolut normal să simțim că am greșit sau că în continuare greșim, așa cum mi se întâmpla mie de multe ori să simt când țipam la copii. Sau astăzi, când mi se pare că îi las pe copii prea mult la TV și prea puțin mă impun să citească. Dar exact acesta, acest moment în care realizăm că facem ceva greșit, că simțim că parcă am vrea să arate diferit povestea noastră de parenting, este momentul trezirii noastre, atunci când viața ne spune:
– Hello, hai că poți mai bine decât atât, poți mai mult! Hai, că se poate!
Toate lumea greșește, absolut toată lumea, ideea este să nu ridicăm la rang de teorie obiceiurile greșite, cum este aceasta de a oferi libertate supremă copilului sau la punctul opus, de a-i băga frica în oase pentru disciplinare. Calea din mijloc e întotdeauna cea mai potrivită. Nu cea mai simplă, dar cea mai potrivită!
Iar calea de mijloc, culmea, stă exact în ceea ce simt eu să fac pentru copilul meu. Nu există scurtătură pentru calea de mijloc, e un proces întreg care ia o viață întreagă.
Ideile de parenting au rol de a ne pune pe gânduri, de a ne procesa simțirile, iar cel care așteaptă 5 pași simpli să îl transforme în părintele perfect pentru copilul lui va trăi cu iluzia că pașii există, dar el nu e capabil să-i pună în practică.
Când în realitate, pașii nu există, iar orice părinte are potențialul de a fi perfect pentru copilul lui!
* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!
