Spune, da’ spune, ceva!

Una dintre temele care m-a intrigat foarte mult în ceea ce privește relațiile mele cu cei din jur, cu părinții, dar mai ales cu copiii a fost modul de comunicare.

Ani de zile am studiat problema, am făcut cursuri, am creat cursuri de comunicare asertivă, am predat în stânga și-n dreapta tema comunicării, foarte puțini știu totuși despre asta, tocmai, că vedeți?, în ciuda faptului că se spune despre mine că vorbesc mult, la bază nu comunic atât de mult.

Dacă o întrebați pe mama despre cât vorbeam eu când eram mică, o să vă spună că aproape nu știa că locuiesc în aceeași casă. Vorbeam puțin, spre deloc.

Dacă o întrebați pe una dintre invitatele de la Petrecerea mamelor de acum câteva luni unde am avut în discuție tema frumuseții, o să vă spună că data viitoare nu mai vine că n-a avut loc de mine. Atât de mult am putut vorbi.

Multă lume vine acasă la noi și rămâne suprinsă să vadă că e aproape mereu o mare liniște.

Pe de altă parte, când am întâlniri pe Human Design, Tarot și Cheile Genelor, mai puțin de o oră jumătate nu vorbesc.

Evident, că toate aceste lucruri nu mi-au fost clare până când nu am avut proprii mei copii, unul care vorbea mult și unul, aproape deloc.

Ei, și abia aici am început analiza mea, că e mai ușor să-i vezi pe cei din fața ta, decât pe tine, nu-i așa?

Se spune că fetele vorbesc mai mult, ceea ce e nu putem nega că s-a demonstrat că femeile vorbesc de vreo 3 ori mai multe cuvinte pe zi decât bărbații, și că acesta e modul lor de relaxare, pe când al bărbaților, dormitul.

Și totuși a vorbi nu e același lucru cu acela de a comunica.

Vorbitul poate fi mult și degeaba. Comunicarea implică și transmiterea unor informații de interes.

De multe ori mi se întâmplă să întreb un copil: ție ce îți place să faci? și dacă acesta nu răspunde în minutul următor, instant, răspunde mama pentru el.

Era o vreme când și eu făceam asta, mi se părea că îl ajut cumva, îi dau un exemplu cum să se exprime, și chiar aveam sentimentul că mă autotestez, dacă chiar știu ce îi place ca să nu mai spun, că aveam și satisfacția răspunsului la întrebare.

Însă, realitatea e mai dură decât am crede.

În momentul în care nu avem răbdare să lăsăm copilul să se exprime în ritmul lui, folosind propriile lui cuvinte sau gesturi, mimica sau exemple din microuniversul lui, îl condiționăm să ne împrumute vocea noastră.

Îi transmitem, indirect, nu ești bine cum ești. Iar el va tăcea acum un pic, apoi mai mult, iar când va fi adolescent nu va mai povesti nimic acasă.

În timp, își va crea o ușurință să-și exprime nevoile prin vocea altuia. Iar noi știm că niciodată în viața aceasta, nu este nimeni în măsură să ne exprime propriile gânduri și sentimente.

Fiecare persoană are un mod personal și un interes anume de a se exprima.

Copilul care turuie întruna de la grădiniță spre casă și știe toată serbarea clasei pe de rost și-o recită acasă nu e cu nimic mai presus decât copilul care știe toată serbarea clasei pe de rost dar nu i se pare atât de palpitant încât să o recite acasă.

Dar dacă părintele are așteptarea de a-l auzi pe copil cum recită acasă toată serbarea pentru că așa a văzut că face și colegul lui, Gigel, atunci își condiționează copilul să renunțe la Vocea lui – la ceea ce consideră el important de a povesti acasă, și să o împrumute pe a părintelui.

În timp, copilul își va pierde complet încrederea în propria lui Voce, în ceea ce consideră el important de împărtășit și va fi copilul care va recita mereu un text pe care unul sau altul vrea să-l audă, în ciuda nevoilor lui reale.

Aș da exemplu aici, copilul tocilar.

În Human Design, există acest centru numit Voce care se leagă de diverși alți centri.

Dacă Vocea unui copil este definită, adică o are născută, cum sunt copiii vorbăreți, dar face canal cu centrul emoțional, acești copii vor vorbi cu ușurință ceea ce simt, chiar dacă tu i-ai întrebat dacă au mâncat la prânz și aștepți un răspuns da sau nu.

O Voce conectată la centrul splenic va răspunde instant, din impuls: a fost oribil, de exemplu, când poate toată lumea s-a simțit bine. Și de obicei, aici, dacă intervine un părinte și spune:

– Vai, Gigel, cum să spui așa ceva?

Data viitoare, Gigel nu se va mai simți confortabil să spună cum s-a simțit și procesul de condiționare tocmai a început. Gigel va împrumuta, în timp, vocea părintelui și va aștepta să răspundă toată lumea cum s-a simțit și va confirma și el, apoi, ca să ”nu dea prost”, chiar dacă poate el s-a simțit diferit.

Aici, există o parte bună și o parte și mai proastă.

Cu cât condiționăm un copil să vorbească așa cum vrem noi sau cum considerăm noi că e potrivit conform regulilor de familie sau sociale, cu atât acel copil își va pierde propria Voce, iar în timp exprimarea va deveni extrem de dificilă și frustrantă pentru el. Aceștia sunt viitorii adulți care nu spun ce simt pentru că nu știu cum să exprime ceea ce simt, sau dacă simt le este teamă să nu exprime ceva greșit și să producă scântei, să se simtă nepotrivit și atunci evită să vorbească. În schimb, aleg să se exprime diferit, mai ales în momentele de criză și de cele mai multe ori, printr-un comportament bazat pe frustrare. Suntem ființe care ne definește comunicarea și nu putem trăi fără ea. Oricum ar fi ea.

Copiii care au centrul Voce nedefinit, adică s-au născut cu potențial major de condiționare din afară, au cele mai mari neșanse să împrumute vocile celor din jur. Pentru că natural nu au propria lor Voce definită și atunci, părintele, fără să vrea, încearcă să-l ajute pe copil să exprime într-un mod pe care el îl consideră just dar nu întotdeauna ceea ce este bun pentru părinte, este și potrivit pentru copil.

Acești copii sunt viitorii adulți care vorbesc mult și uneori, o dau în bară pentru că spun prea multe fără să-și cunoască propriile limite sănătoase. Vor să placă prin ceea ce exprimă, dar nu sunt conștienți de metoda potrivită lor.

Partea bună e că atunci când îți cunoști copilul, și desigur, și pe tine, ca adult, cu cât îi dai mai mult credit Vocii cu atât Vocea își dezvoltă și mai multe canale de comunicare.

De exemplu, dacă un copil s-a născut cu un singur canal care leagă Vocea de centrul Minte, adică, exprimă cu ușurință ce gândește, dar a fost încurajat de părinți să-și folosească Vocea natural și nu i s-a spus:

– Vorbești degeaba, spui numai prostii, nu e adevăat, mai tacă că mă doare capul, etc

harta acestui copil poate arăta, arăta în timp, și mai bine.

Vocea lui i se poate conecta cu alți centri, cum ar fi acela care îl ajută să:

– poată exprima cu ușurință ceea ce vrea să încerce ca experiență, adică învață să anunțe înainte să acționeze

– exprime ceea ce își dorește să aibă ca resursă și ce dă mai departe, adică în loc să țină numai pentru el, să dea mai departe și să își justifice alegerea,

– spună ceea ce crede sau nu, începe să-și formeze propriile idei despre mediul înconjurător și le exprimă cu ușurință.

Copiii cu centrul Vocii nedefinit au nevoie să li se facă spațiu de vorbire, să fie lăsați să se exprime liber, cum vor, cum simt și încurajați să vorbească. Evident, cu niște reguli de bun simț.

Dar este foarte important să fie lăsați în ritmul lor. Cu cât forțăm un astfel de copil să spună ce-a făcut la școală, cu atât îl condiționăm să spună ce vrem noi să auzim, dar nu realitatea. În timp, ori își va pierde complet Vocea proprie, ori va minți ca să se apere.

Iar ca să închei povestea tot cu mine, eu am Vocea definită, dar spun lucruri legate de profesia mea – cum ar fi acest articol (face canal cu centrul Minte) și prin impuls (face canal cu centrul Splenic). Intuitiv, adică. Simt înăuntrul meu să spun, spun, nu simt, nu spun, iar dacă nu simt că informația transmisă de mine schimbă viața cuiva, mă și enervează discuția.

Vocea mea este atât de importantă pentru mine, încât pot condiționa enorm de mult un copil cu Vocea nedefinită, dacă nu sunt conștientă de consecințe și nu lucrez cu mine.

În schimb, când mă sună mama și mă întreabă: ce fac copiii, ce am mâncat, cum e vremea am atâââât de puțină răbdare să răspund, pentru că Vocea mea definită e făcută să spună doar cele de mai sus, încât am momente când îi spun că nu vreau să vorbesc despre asta, am momente când răspund de dragul ei.

În viață totul e un echilibru, dacă știm să ni-l găsim!

 

Sursa foto

Share This Story!

Leave A Comment