Starea de bine începe cu mine!
Am făcut multe greșeli în viața mea de mamă, greșeli pe care abia acum, când copiii au mai crescut le pot vedea în toată splendoarea lor.
Nu degeaba se spune că dacă vrei un bătrân să-ți cumperi.
Acesta e rostul vieții: când ești tânăr să greșești și când îmbătrânești să tragi concluziile și eventual, să le lași posterității. Pentru cei care vor avea urechi să audă și timp să-și ofere.
Una dintre aceste greșeli care pe de o parte, m-au adus aici unde sunt astăzi și sunt recunoscătoare, dar pe de altă parte, cred că dacă aș fi îndrepat-o mai din timp, aș fi salvat niște neuroni și nopți pierdute, a fost să cred că le pot face pe toate. Dar ce spun eu să le fac pe toate, ci perfect, așa, cum nu s-a mai pomenit și nu s-a mai întâlnit.
Toti părinții își doresc să aibă copii perfecți, oricum ar arăta această perfecțiune
Eu am vrut să mănânce sănătos, să doarmă orele necesare, să fie scoși în parc zilnic, să se joace, să fie schimbați, să aibă haine curate, să nu plângă, să fie fericiți, să meargă la școli bune, să învețe bine, să le placă la școală, să fie sănătoși, să vorbească corect, să citească, să exprime emoțiile, să se comporte frumos în relație cu cei din jur, să mănânce civilizat, să comunice asertiv, să se împace cu fratele, să fie independenți, să aprecieze, să fie buni, darnici.
Să iubească. Să știe ce să iubească. Să știe ce vor de la viață.
Iar toate astea cădeau în responsabilitatea mea. A mamei care se ocupă aproape exclusiv de educația copilului cu care stă 2 ani acasă. Că soțul oricât ar vrea, ce aport mai aduce el după 8-10 ore de muncă în fiecare zi? Doar în weekend să crească puțin procentul, dar vă spun din experiență, că e suficient ca mama să-și asume aproape în întregime toate cele de mai sus ca să nu mai reușească să le dea drumul nici măcar la final de săptămână.
Este atât de turată încât, în timp ce tata va sta cu copilul ea tot va găsi să curețe un dulap, să aspire o baie, să șteargă o oglindă.
Îmi amintesc de soțul meu care îmi spunea:
– Mai du-te și tu la o plimbare prin parc, lasă că stau eu cu copiii!
– Nu, că plânge Beti, că le dai omletă în loc de supă, cum să plec?
Și nu plecam.
Iar copiii s-au făcut mari, Beti a continuat să plângă, el a găsit supa în frigider, dar eu tot nu am reușit să mă întorc să-mi dau și mie timp, să-mi scad așteptările și să accept că uneori, e ok să nu le dau mâncare sănătoasă, să nu-i scot în parc, să-i las plângând la grădiniță, să nu fie fericiți, să nu se culce la 9, să plec în parc și să-i las cu tatăl lor acasă.
Sunt zeci dacă nu mii de cursuri de parenting prin care se explică importanța relației părinte – copil și modalități cum să o dezvoltăm.
Slavă Domnului că trăim în era în care informația n-a fost niciodată mai simplu să ajungă la noi!
Dar și ce e mult strică!
Avem de toate dar nu toate ne sunt de folos!
Un MUST DO, un TREBUIE mare cât toata iubirea pe care o purtăm copiilor noștri este să NU UITĂM DE NOI!
Oricât de mult avem impresia că le putem duce, că suntem bine cu toate, într-un echilibru dezirabil, realitatea e că ajungi la un moment dat, nu să nu mai vrei. Ci să nu mai poți.
Și când nu mai poți, e nevoie să te întorci la bază. Dar ups, baza nu e pusă.
Realizezi că de fapt, tot ce ai făcut a fost să fie cei din jur bine, copiii, familia, soțul, părinții, fratele, sora, prietenii, vecinii.
Dar, tu?
Când ai ieșit ultima dată la restaurant? Când ai fost la un film, când ai suna-o pe mama, pe sora, pe prietena plecată din țară de 20 ani?
CÂND AI STAT DOAR TU CU TINE?
Se spune că în primii 2 ani copiii au nevoie de părinți și că apoi, odată cu intrarea în colectivitate, părintele se va întoarce la viața socială.
Complet eronat! Și mi-o asum până în pânzele albe.
Copilul are nevoie întotdeauna de părinți. Și în primele luni și în primii ani, și când intră la școală și la adolescență și când se însoară.
Nevoile se schimbă, dar personajul principal va fi întotdeauna părintele. Mama. Tata.
Am trăit și eu această iluzie că va trece. Acum alăptăm. După aia trece. După aia a venit diversificarea. După aia trece. După aia a venit creșa, grădinița, școala. Opționalele, școala online, temele, examenele, ecranele, necititul, mâncatul nesănătos, crizele, primele iubiri, primele eșecuri.
Rolul de părinte nu se termină niciodată. Uneori e mai greu, alteori e mai ușor. Dar e o constantă în viața noastră și dacă nu ne creăm un obicei de a sta cu noi și de a ne oferi timp special încă din primele clipe ale rolului de mamă, rolul de femeie va fi din ce în ce mai greu de dus.
Iar la final, vă dispărea.
Și va supraviețui fiecare cum va putea. Dacă va putea.
Nu vreau să închei pe un ton trist, că de fapt, realitatea e că niciodată nu e prea târziu să spui:
– Gata, acum e despre mine! Ca apoi să fie și despre voi!
Timpul special despre care se tot vorbește în cursurile de parenting trebuie să înceapă în primul rând, cu timpul special pentru părinte. Acel timp care nu este definit prin timpul de serviciu, timpul de făcut mâncare, timpul de făcut curat în casă.
Timp special este ieșitul în parc cu prietena, mers la cinema singur, luat masa în oraș, cititul unei cărți, statul cu tine.
Iar mai apoi, timp special pentru copil. Soț. Familie.
Starea de bine începe cu tine!
