Suntem fericiți, doar că încă nu o știm
De când cu pandemia, umblă vorba prin târg că am fost fericiți și nu știam. Mesajul original e al unui jurnalist spaniol care povestește în articolul cu același nume cum nu își mai găsește lucrurile cu care se obișnuise să le aibă fără nici un efort cu câteva zile în urmă și realizează cât de important e să apreciem lucrurile de acum și să le trăim la maxim intensitatea lor.
Am rezonat și nu prea. Sunt de acord cu ideea de a aprecia în fiecare zi ceea ce primim, ce avem, dar atunci când spui la trecut: Am fost fericiți e ca și cum, azi nu mai suntem și șansele să ne revenim tind spre nul.
Îmi dă o stare de tristețe, de amărăciune, de fatalitate, de părere de rău ”că ieri, în loc să mănânc și coaja aia de pâine că uite, azi, nu mai avem drojdie, am aruncat-o la câine afară”.
Păi și câinele nu trebuia să fie și el fericit?
Eu cred că problema nu e că eram fericiți și nu știam, mai degrabă habar nu aveam ce e aia fericire cu adevărat și ne-a trezit planeta cu un bobârnac.
Să spui că erai fericit că te duci să-ți cumperi ziarul de la tonetă, să te tunzi la nu știu ce salon sau să-și faci cumpărăturile numai de la Mega pentru că acolo e brânza care te face pe tine să iubești viața, păi și eu să fi fost Pământul și aș fi dat omenirii un șut mare în fund.
Mă uit la oamenii care protestează împotriva regulilor, care în continuare cred că a utiliza masca e o tâmpenie și că virusul e o poveste pentru naivi și nu văd altceva decât o rezistență uriașă la schimbare și dezvoltare. O teamă viscerală de a ieși din zona de confort.
Da, e minunat să ai ritualul tău, rutina ta, și eu plâng după ea, stau noaptea să scriu că ziua nu-mi aud creierii în cap, mă prinde 2 noaptea cu ideile care încă mă bântuie ca într-un film de groază, iar a doua zi trebuie să fiu gata pregătită pentru școala online sau, după caz, pentru vacanța pe termen nedeterminat a copiilor.
Aș da cu laptopul de pământ și-aș pleca pe cărări, dar mi-e teamă că rămân blocată în fața Spitalului Pantelimon printre femei însărcinate, bătrâni în cârje, copii bolnavi și părinți cu fețele trase la gândul că nu-i pot vedea pe cei dragi cum suferă. Stau și păzesc porțile spitalului neputincioși, scoși din confortul casei lor nu au de ales decât să se acomodeze.
Dacă chiar am fost fericiți și n-am știut, avem acum șansa să ne uităm la ce avem în jur și să începem să fim recunoscători.
Tot în pandemie, tot în carantină, tot cu mască pe față sau în vacanță acasă cu copiii, bucurați-vă că aveți două mâini și puteți face pâine în casă, că aveți copii sănătoși și nu trebuie să așteptați un pat liber la ATI, că aveți lumină și cafea caldă pe masă, că ați dormit bine aseară și că afară este primăvară.
Poate nu e chiar fericirea supremă, ne-ar mai lipsi o vacanță, un trafic mai relaxat, niște autostrăzi și mai mulți oameni vaccinați, dar dacă e că mâine să nu mai fie, faceți ziua de azi să merite pentru că fericirea se conjugă mereu la prezent!
Chiar suntem fericiți, doar că încă nu o știm!
House photo created by freepik – www.freepik.com„>Sursa foto
**Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
*** Cutia Pandorei, jocul pe care mi l-am imaginat ca o cutie specială de bijuterii unde ne strângem cele mai intime momente.
Pandora este prima femeie de pe Pământ creată de zei despre care se spune că din curiozitate a dat drumul în lume tuturor relelor rămânând Speranța ca ultimă redută înainte de finalul călătoriei omului prin viață.
Celebra Pandora alături de Cutia ei ne spune, însă, prin povestea ei, că firul vieții se împletește
din lecțiile pe care ni le luăm în cele mai neașteptate și provocatoare situații. Și că niciodată nu suntem singuri!
Rămâne lângă noi mereu Speranța că până la urmă femeia va fi înțeleasă, iar bărbatul va duce gunoiul.
