Suporţi un drum spre vindecare?

Trăim vremuri de maximă dezvoltare în ceea ce priveşte educarea şi creşterea copiilor în spiritul ataşamentului, înţelegerii nevoilor, jocului, comunicării asertive.

Traineri, psihologi, mame, taţi, care mai de care mai citiţi, mai experimentaţi, cu mai mult timp liber sau mai puţin, cu mai mare nevoie de bani şi notorietate, scriu pe blog, scriu cărţi, ţin cursuri, poate-poate, vom ajunge într-o bună zi să creştem copii de succes, copii empatici, echilibraţi emoţional care să ia, în viaţă, deciziile cele mai bune. Copii normali. Copii interdependenţi.

E uşor să dai sfaturi, de fapt oricine îşi dă cu părerea referitor la modul în care se creşte un copil. Iar apoi, mamele se revoltă pe facebook – i-ar da cu ceva în cap baborniţei care a îndrăznit să îi ofere fiului ei o acadea în parc, i-ar ţine lecţii de morală despre cum NU se pupă copilul decât cu acordul lui, iar după o vizită a bunicii la nepot acasă, e bătaie mare pentru o oră la terapie.

Pentru unii dintre noi, însă, toate aceste teorii pot părea frustrante. Vorbesc la plural pentru că, odată, făceam şi eu parte din această categorie care considera că „parentingul” e ceva gen „Valentine’s Day” – un lucru importat de care nu avem nevoie.

De ce? Pentru că noi nu am fost crescuţi aşa, noi nu am fost întrebaţi ce ne dorim, nu am fost ajutaţi să ne înţelegem nevoile, nu am fost lăsaţi să vorbim, am fost manipulaţi „căci suntem mici şi nu înţelegem”. Nu am am avut o relaţie interdependentă, ci codependentă.

Codependenţa e o boală. Şi despre ea voi vorbi acum. Căci, majoritatea oamenilor din jurul meu, oameni pe care i-am cunoscut, oameni pe care îi am în jurul meu acum, oameni care m-au inspirat şi mă inspiră, oameni de la televizor, vedete şi oameni simpli, din generaţia mea (’80-’90), sunt oameni bolnavi de codependenţă. Şi activează în consecinţă.

Despre noi vorbesc azi. (M-am apucat să lucrez la acest articol, gândind la persoana cea mai dragă mie. Citind din surse, am descoperit că eu sunt la fel de bolnavă, căci, ce credeţi – codependenţa nu se vindecă niciodată, se poate doar ameliora, ca orice boală mentală).

Codependenţa, definită pe scurt ca şi comportament prin care cineva depăşeşte limitele normale ale grijii pentru alte persoane, în detrimentul grijii şi stimei faţă de propria persoană, afectează mai ales familiile în care unul dintre membri suferă de alcoolism (în cele mai multe cazuri) sau de alte dependenţe, cum ar fi cea de droguri, de jocuri de noroc sau chiar dependenţa de muncă. (sursa: Ziarul Lumina)

De pe grupul Codependenţilor anonimi, redau următoarele:

Câteva dintre tulburările codependenţei sunt: perfecţionismul, dependenţa de muncă, vorbirea compulsivă, mâncatul compulsiv, minciuna compulsivă, relaţii dependente. Alte tulburări pot fi legate de achiziţia de status, prestigiu, achiziţii materiale, putere şi control, astfel încât comportamentele lor dăunează interacţiunilor sociale cu membrii familiei, colegii de muncă, prietenii.

Caracteristicile codependenţilor:

• Stima de sine scăzută, autocritica crudă, nevoia de aprobare din exterior – codependenţii pot fi dependenţi de relaţii. Ei simt că nu au valoare proprie, şi că sunt valoroşi doar în relaţie cu alţii.
• Dificultăţi în dezvoltarea unei relaţii sănătoase, în special pentru partenerii care găsesc siguranţa doar în acest tip de relaţie.
• Lipsa limitelor – codependenţii nu se pot vedea ca persoane diferite, cu idei şi emoţii separate. Sunt atât de extremi încât preiau emoţiile altor oameni, cum ar fi furia, ca şi cum ar fi a lor, fără să îşi dea seama ce se întâmplă. Nu ştiu unde este limita între ei şi alţii.
• Manevrarea impresiilor – codependenţii cred că pot controla impresiile altora faţă de ei. Încearcă să se prezinte tot timpul ca persoane bune, şi sunt preocupaţi de ce zic alţii despre ei.
• Neîncredere în percepţiile lor – ei nu cred că au o impresie adecvată despre o situaţie decât dacă acestea au fost validate de cineva din exterior. Chiar dacă ei înşişi au idei şi percepţii bune, au încredere în cei din jur mai degrabă decât în ale lor personale.
• Preocupaţi de ceilalţi – datorită faptului că codependenţii sunt orientaţi spre exterior, ajung să fie îngrijoraţi pentru alţii (alcoolic sau nu), neglijându-se pe sine.
• Adicţii – codependenţii de multe ori pot dezvolta o dependenţă chimică, sau să devină dependenţi de muncă, putere, mâncare.

Probabil, acum, aveţi un şoc. V-aţi recunoscut mama, tatăl, o rudă sau chiar pe voi.

De aici, porneşte totul. Să recunoaştem. Că există o problemă, şi, mai rău, mult mai rău, că transmitem problema copiilor, copiilor voştri şi ai noştri.

IAR COPIII NOŞTRI NU AU NICI O VINĂ CĂ UN STRĂBUNIC, BUNIC, TATĂ SAU MAMĂ AU AVUT ACEASTĂ PROBLEMĂ!

Responsabilitatea noastră ca fiinţe sociale, ca părinţi este să încercăm să ne tratăm! Căci, Slavă Domnului, trăim în era informaţiei şi nu există scuză!

Căci noi, ca adulţi proveniţi din familii cu părinţi codependeţi, nu suntem altceva decât nişte „copii mari codependenţi”.

De pe https://codependenta.wordpress.com citire, caracteristicile copiilor adulţi de alcoolici (dependenţă cel mai des întâlnită şi dezbătută) sunt :

Copiii adulţi ai alcoolicilor trebuie să ghicească ce înseamnă normalul.
De câte ori, înainte să vă enervaţi, nu a trebuit să staţi să vă gândiţi dacă este o situaţie în care se acceptă furia sau dacă nu cumva e deplasat? Acesta este doar unul dintre exemplele în care copiii adulţi nu îşi dau seama dacă se comportă “bine” sau “greşit” şi îşi pun problema dacă sentimentele pe care le simt sunt sau nu normale. Aici îşi spune cuvântul haosul care domnea acasă, în copilărie, unde singura normalitate pe care o vedea copilul era fie la televizor (o lume ideală), fie cea afişată de alţii (de asemenea, o lume ireală).

Copiii alcoolicilor au dificultăţi în a duce un proiect până la bun sfârşit
Copiii adulţi sunt oamenii ideilor geniale şi ale începuturilor entuziaste. Pe parcurs, majoritatea îşi lasă baltă proiectele. De ce? Pentru acasă au fost martorii a numeroase proiecte începute, dar lăsate baltă la prima criză, prima ceartă, primul pahar de alcool. În acest fel, au învăţat să nu gândească pe termen lung şi nici să îşi pună problema unor paşi realişti care făcuţi într-o ordine secvenţială. Astfel, multora le lipseşte simpla abilitate a planificării.

Copiii alcoolicilor mint atunci când le-ar fi la fel de uşor să spună adevărul.
De câte ori nu aţi dat un răspuns minciunos la o întrebare şi, câteva secunde mai târziu, aţi stat să vă întrebaţi “Hei! Ce m-o fi apucat să răspund aşa?” Răspunsul este obişnuinţa: într-o familie alcoolică minciuna este cărămida comunicării; de la “tata nu are nimic, doar este obosit şi merge să se întindă un pic” până la “fetiţa lui tata, dacă mă sună de la serviciu şi întreabă de mine, spune-le că nu mă simt bine şi că nu pot veni din motive de sănătate”.

Copiii adulţi ai alcoolicilor se judecă pe sine fără milă.
Cei mai mulţi dintre noi ne spunem nouă înşine că suntem “modeşti” sau “realişti”, fără să ne dăm seama că le confundăm foarte uşor cu neiertarea de sine. Avem impresia că suntem cumva “defecţi” şi că ceilalţi îşi vor da seama de asta dacă nu încercăm să fim mai buni. Orice imperfecţiune devine o dovadă apăsătoare a incompetenţei noastre – pentru ceilalţi, proiectul pe care l-am coordonat este un succes, dar în interiorul nostru este o voce care ştie ea mai bine şi care ne spune că am făcut o treabă de mântuială şi că totul ar fi putut fi făcut mult mai bine.

Copiii adulţi ai alcoolicilor se distrează cu greu.
Copiii adulţi ai alcoolicilor se iau pe sine mult prea în serios.

Am învăţat, cu siguranţă, să nu cumva să luăm viaţa în râs. Viaţa e o chestie serioasă şi nu este loc de comportamente prosteşti şi amuzament lipsit de scop. A te lua în serios înseamnă şi în a avea probleme atunci când eşti pus în situaţia de a diferenţia între propria persoană şi munca ta – de câte ori nişte critici aduse unei activităţi de la serviciu nu v-au atins până în cele mai dureroase locuri ale sufletului?

Copiii adulţi ai alcoolicilor au dificultăţi în relaţii intime.
Să vedem: suntem cu totul înspăimântaţi de certuri pe care, apropo, dacă le avem cu cineva înseamnă că persoana aceea nu ne iubeşte şi nu vrea să ne mai vadă în viaţa ei; tânjim atât de mult să auzim de la cealaltă persoană că suntem valoroşi, frumoşi, deştepţi şi demni de iubire încât suntem în stare de orice doar pentru a nu auzi vreun cuvânt rău; ştim că nu poate fi adevărat, că se va întâmpla ceva şi ne va părăsi sau, mai rău, va afla cine suntem cu adevărat şi ne va părăsi şi atunci – de ce să rişti? de ce să rişti să te cunoască cineva?

Copiii adulţi ai alcoolicilor reacţionează disproporţionat în faţa unor schimbări asupra cărora nu au nici un control.
Ni se pare un dezastru şi un gest de imensă răutate atunci când ceilalţi schimbă în ultimul minut planurile care ne implicau şi pe noi; în copilărie, schimbările nu prevesteau niciodată nimic bun şi este normal să ne fie frică de ele. În plus, după ce am preluat cu greu frâiele unei situaţii şi ne-am asigurat că putem controla totul, o schimbare care vine dinafara noastră ne dă peste cap tot ecosistemul şi ne aruncă într-o stare de panică.

Copiii adulţi ai alcoolicilor caută constant aprecierea şi aprobarea.
Iar asta ne face să fim oamenii care ar vrea ceilalţi să fim şi să renuţăm la acele părţi din noi care nu le conving. Până într-o zi, când încercăm să ne uităm după mască şi ne dăm seama că am uitat cine era înăuntru.

Copiii adulţi ai alcoolicilor simt că sunt diferiţi faţă de ceilalţi oameni.
De la primul şotron din viaţă pânâ chiar şi în grupul de suport ne simţim diferiţi; există o parte din noi care nu este niciodată “acolo”, care se îngrijorează, îşi face planuri sau reproşuri. Iar asta ne face mai izolaţi, mai puţini sociabili şi niciodată 100% parte a vreunui grup.

Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt fie super-responsabili, fie super-iresponsabili.
Ştim să luăm totul asupra noastră, ne simţim vinovaţi dacă refuzăm pe cineva şi avem tendinţa să le spunem celorlalţi să nu-şi facă griji, că rezolvăm noi tot. În extrema cealaltă, le lăsăm pe toate baltă, pentru că oricum înăuntru nostru ştim că nu vom face niciodată nimic suficient de bine.

Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt extremi de loiali, chiar şi în faţa dovezilor că loialitatea nu este nemeritată.
Pur şi simplu nu ne întrebăm niciodată dacă relaţia mai merită sau nu. Atunci când cineva ne acceptă, indiferent cât de mult ne critică, ne judecă şi ne dezamăgeşte, este clar că e doar vina noastră faptul că relaţia merge prost. Nu ne este greu să le găsim justificări celorlalţi pentru comportamentele lor. De unde am învăţat asta? Din familia alcoolicului NIMENI nu pleacă doar aşa, pentru că este greu. Acolo, eşti învăţat că toată lumea trebuie să se străduie să “rezolve situaţia”, iar atunci când asta nu se poate este clar un eşec. Nimeni nu se mai întreabă dacă se poate rezolva.

Copiii adulţi ai alcoolicilor sunt impulsivi. Ei tind să înceapă o acţiune fără să se gândească la comportamente alternative sau consecinţe posibile. Impulsivitatea duce la confuzie, ură faţă de sine, pierderea controlului asupra mediului. În plus, îşi cheltuiesc o cantitate excesivă de energie pentru a face curat în urma lor.

V-aţi regăsit? Bine aţi venit în grup!

La ce duce asta pe plan profesional? Din aceeasi sursă citire:

Dacă nu mă înţeleg cu şeful, este din cauza mea : suntem convinşi că am făcut noi ceva greşit, că ne lipseşte nouă ceva, că avem în noi ceva foarte respingător care îl determină pe şef să nu se înţeleagă cu noi. Rareori ne întrebăm dacă am încercat cu adevărat tot ce se putea, şi dacă nu cumva nu ne-ar fi mai bine în altă parte. Poate că şeful nostru ne aduce aminte de o figură autoritară din copilărie?

Dacă nu sunt productiv, nu sunt bun de nimic: pentru că ne considerăm lipsiţi de valoare, tot încercăm să o probăm. Avem impresia că trebuie să contrazicem, prin zel, energie, competenţă, şoapta pe care o auzim mereu interior: “nu eşti bun de nimic”.

Dacă nu sunt potrivit pentru cariera pe care ar trebui să o am, înseamnă că este ceva în neregulă cu mine: de câte ori nu i-am crezut pe ceilalţi când ne-au spus că am fi excelenţi doctori / avocaţi / ingineri. Poate că ne-am şi ales cariera în funcţie de ceea ce ne-au spus, pentru că în opiniile noastre cu siguranţă nu puteam avea încredere. Aşa că ajugem să nu ne mai simţim la locul nostru, dar nici să avem vreo idee despre drumul profesional care ni s-ar potrivi cu adevărat. Şi atunci? Sfatul autorilor este să încercăm, să experimentăm, chiar dacă nu suntem siguri că vom reuşi.

Mi-e teamă să nu afle că sunt incapabil: indiferent de nivelul nostru de profesionalism, avem credinţa secretă că într-o zi cineva ne va descoperi şi ne va demasca, arătându-ne cum suntem de fapt. Nişte incompetenţi. Ba chiar, uneori ne mirăm cum de ceilalţi nu îşi dau seama.

Mi-e teamă să nu îşi dea lumea seama că nu merit să am această slujbă: pentru că suntem obişnuiţi fim acoperiţi de ruşine, să ne considerăm nişte persoane îngrozitoare din cauza a ceea ce s-a întâmplat în familia noastră, avem impresia că nu merităm nimic bun. Sentimentul acesta apare chiar în momentele cele mai bune pentru cariera noastră, când suntem înconjuraţi de oameni care apreciază ceea ce facem, ne respectă şi ne pun în valoare – în faţa lor, ajungem să ne autosabotăm, să insistăm că nu este aşa şi, dacă nici asta nu funcţionează, să îi evităm, jenaţi.

Dacă zic NU, voi fi înlocuit: copiii adulţi acceptă foarte multe, pentru că sunt convişi că orice “nu” le va fi fatal

Orice merge rău este din vina mea, orice merge bine este noroc chior: “oricine ar fi putut să facă asta în locul meu” sau “a fost o nimica toată”, acestea sunt replicile cu care înlăturăm orice laudă pentru un lucru bine făcut. Pe de altă parte, orice nemulţumire a şefilor are cu siguranţă legătură cu noi, chiar dacă nu era responsabilitatea noastră, chiar dacă a greşit de fapt altcineva.

Ar trebui să pot face orice mi se cere: atunci când ni se cere să facem ceva ce nu ar fi în mod normal treaba noastră, noi ne întrebăm “oare pot să fac asta?”. Restul se întreabă “oare este normal să mi se ceară asta?”

Nu pot să îi cer sprijinul şefului meu: asta ar demonstra că nu pot să mă descurc singur, şi, în plus, i-aş mai pune o povară pe umeri, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când le ceream ajutorul părinţilor mei

Ar trebui să pot să repar orice problemă: dacă ceva se întâmplă, din vina noastră sau nu, noi ne oferim să îndreptăm lucrurile. Mai punem nişte bani de la noi, stăm un pic peste program, facem noi un scurt ocol în drumul spre casă. Rezolvăm noi cumva.

Trist, aşa-i? E greu să suporţi adevărul mârşav. Şi evident, apare întrebarea – eu cu ce am greşit, de fapt, să fiu aşa? Şi când vezi oameni în jurul tău care reuşesc, la prima vedere fără efort, fără stres, că ştiu să spună „nu, asta rămâne pe mâine”, că nu acceptă orişice le cade, e frustrant. Îi admiri! Ai vrea să fii la fel! Ai vrea măcar, copilul tău să fie aşa. Şi faci orice să fie aşa. Să nu fie ca tine. Iar dacă tu faci ORICE să nu fie aşa, tu de ce nu ai primi acelaşi ajutor? Nu eşti oare, şi tu, la rândul tău, copilul cuiva?

Pentru vindecare, există 12 paşi despre care se vorbeşte aici https://aletzsa.wordpress.com/12-pasi-pt-codependeti/ sau aici https://documents.tips/documents/pasii-transformarii-pentru-orice-dependenta.html.

Nu vă aşteptaţi la rezolvări minune. Este un proces care poate dura ani. Însă, niciodată nu e prea târziu pentru a salva cel puţin o viaţă.

Aşa că, înainte de orice pentru copilul tău, fă-ţi o radiografie a sănătăţii tale mentale şi încetează să mai hrăneşti monştrii trecutului tău!

Apoi, vei înţelege: de ce e mai bine prezenţa ta fizică şi sănătoasă, decât o bomboană sau o jucărie, de ce e mai important timpul tău alături de ei, decât un sms trimis în weekend, de ce e mai importantă o ieşire în parc, decât munca peste limită.

Şi câte altele, vei mai înţelege!

Sursa foto wallpaperswide.com