Destin de mamă. Cartea
Când mi-a trimis tehnoredactorul manuscrisul final sub formă de carte, nici nu am putut deschide documentul de emoție. L-am ignorat așa cum ignori un email puțin important. Îl lași ”necitit” ca să nu uiți complet de el, dar nu-l citești în acel moment pentru că ești ocupat cu altceva. Doar că eu nu eram ocupată cu nimic altceva. În ultima lună, viața mea survolează finalizarea și lansarea cărții mai ceva ca avioanele de războaie căutând teritorii noi. Un sentiment complet nou își făcea loc în sufletul meu, un amestec de teamă, emoție și necunoscut îmi dădea o stare de neliniște. În ce m-am băgat? Oare o să o mai scot…
Să crezi în prietenie cu totul e dovadă de curaj pur!
Sunt în mașină cu fetița mea de 6 ani și îmi povestește ceva de la grădiniță. – Mami, Ioana mi-a spus că mâine îmi aduce un cadou la grădi. – Păi și tu ai crezut-o? – Da…. – De ce? – Că Ioana e prietena mea. Primul instinct după răspunsul acesta a fost să-i zic: – Nu poți să ai încredere în tot ce spun cei din jurul tău. Dar am preferat să tac. Încrederea nu e o lecție dintr-un manual pe care-l studiezi la școală. Încrederea o simți, o câștigi sau o pierzi, a avea încredere în cineva e o alegere. Și nu oare, tot noi ne educăm copiii…
Visul meu devine realitate (II). Când îți dorești cu adevărat, vei reuși!
(continuare de la partea I) Felicitări! Așa, la final. :) Sunt fericită, cartea a ieșit foarte bine. Să ai succes și s-o lansezi așa cum îți dorești! Mi-a scris ieri editoarea, după o muncă la foc continuu de 2 luni. Gata! Ultima virgulă a fost adăugată, ultimul paragraf modificat, ultimul punct închis. Și-abia de-acum începe greul Dacă mi-ar fi spus cineva acum vreo câțiva ani că cel mai simplu lucru din a scrie o carte este fix partea de a o scrie cred că l-aș fi crezut puțin nebun. De fapt, bărbatu-meu a tot vrut să mi-o spună dar risca să nu mai vorbesc cu el o viață jumate, așa…
