Probabil cel mai de interes subiect cu care mi-am muncit creierii până acum este cel legat de iubire și cuplu.
Nu e de mirare, având în vedere că m-am născut fără capacitatea de a înțelege iubirea, oricum ar fi ea. Așa cum unii se nasc altruiști, introverți, mai temători, mai ambițioși, eu m-am născut să caut definiția iubirii în fiecare moment. Pentru că nu știu cum arată, nu știu ce formă are, nu o înțeleg.
Acum vreo câteva luni când povesteam cu cineva despre aceste incapacități ale unora dintre noi, că eu sunt pe iubire nedefinită, dar alții sunt pe emoțional, nu știu să definească starea de bine, de exemplu, sau cei care se tem de absolut orice fără o bază conștientă, cum ar fi cei care cumpără baxuri de hârtie igienică în pandemie, dincolo de spiritul de turmă activat în ceilalți, această persoană s-a uitat la mine cu niște ochi mari și am înțeles din privirea aceea cât e de greu să-l înțelegi pe cel din jurul tău, mai ales când nu ai nici o șansă să experimentezi povestea celuilalt, pur și simplu pentru că te-ai născut diferit.
De aceea, e nevoie de atât de multă empatie pentru ca societatea aceasta să funcționeze benefic pentru toți!
Despre iubire, însă, s-a scris mult, posibil să fie subiectul cel mai povestit, cel mai discutat din toate timpurile, de la analize și studii de psihologie până la poezii și romane de dragoste.
În toate felurile s-a suferit și s-a murit, și totuși, ce este iubirea?
Unii ar zice respect, alții pasiune, psihologii ar face o listă scurtă bazată pe nevoile din piramida lui Maslow.
Fiecare cu experiența lui și fiecare aplică ceea ce i se potrivește.
Problema e când nu știi ce ți se potrivește.
E un sentiment foarte ciudat ca singurul răspuns la întrebarea:
– Mă iubești?
Să fie:
– Cum definești iubirea?
Foarte mulți ani, până să ajung acum 2 ani să descopăr ceea ce nu am avut niciodată curajul să privesc în mine și anume faptul că mi-e complet neclar sentimentul iubirii, am crezut că a iubi pe cineva este să-i arăți zilnic tot ceea ce ești în stare să faci pentru el și pentru familie.
Astăzi, este clar ca lumina zilei că era nevoia mea de a fi văzută. Cu toate că nimeni nu-mi cerea nimic.
Dar eu făceam de toate până la epuizare. Nici acuma nu sunt departe, diferența e că acum sunt conștientă. Atunci, orice mi-ar fi spus cei din jur, eu credeam că așa arată iubirea și dacă mă opresc, o să creadă cei din jur că nu-i mai iubesc, iar asta era egal cu moartea mea. Adică, dacă nu mă mai iubește nimeni, ce mai caut eu pe lumea asta. Ce rol mai am?
Acum mulți ani, i-am spus unui tip așa:
– Eu nu cred că noi vom fi bine împreună pe termen lung, o să fim o perioadă bine și apoi, ceea ce avem o să se rupă.
Iar el s-a uitat adânc în ochii mei și mi-a spus:
– Să nu spui niciodată asta!
Privirea aia m-a durut și m-a speriat în același timp. Încă o mai port în minte.
Ani după aceea, într-o zi din pandemie, i-am spus soțului meu:
– Dacă ție ți se întâmplă ceva, eu nu știu dacă voi fi în stare să mă ocup de toate pe care le faci tu. Te rog să nu pățești nimic!
Iar apoi, a fost tata, mai târziu, când mi-a spus că am dus relația cu el la un nivel prea sus.
Și toate momentele astea s-au unit în capul meu și mi-am dat seama că ceva este foarte greșit.
Sentimentul că fără celălalt nu ai valoare, nu ești în stare, că nu poți, că vei muri.
Am căutat mult să înțeleg ce stă dincolo de starea asta și am descoperit dualitatea:
Venerație vs Devoțiune
Venerația este atunci când te faci mai mic în fața celuilalt, când consideri că cel din fața ta este mai puternic decât tine, este mai în stare să facă lucruri pe care tu nu reușești, tu ești victima, el este autoritatea. Fără cel din fața ta nu exiști, nu ai valoare.
Devoțiunea este când te pui pe același nivel cu cel din fața ta, când simți că sunteți unul, că împreună sunteți un întreg. De unde și expresia complet eronată: jumătatea mea mai bună care nu există în viața asta.
Această ecuație se aplică în toate tipurile de relații, luând în calcul, desigur, vârsta. Cu copiii sunt în relație de egalitate când nu renunț la rolul meu de autoritate parentală.
În cuplu, însă, este fundamental să ne întrebăm pe noi înșine:
– Unde îl văd pe soțul meu? Mai sus, mai jos sau egalul meu?
Și viceversa, pentru soție.
Eu ani de zile l-am văzut pe soțul meu mult peste nivelul meu. L-am venerat.
De altfel, eu am venerat toți oamenii din viața mea. Eram în stare de absolut orice ca să le fie bine celor din viața mea.
I-am venerat pe toți, în funcție de relație.
Credeam că dacă nu fac mâncare, copiii nu sunt bine educați, duși la timp la școală, gazda perfectă, prietena care sună zilnic, blogger-ul care scrie zilnic, blogger-ul care nu are o carte scrisă, femeia de business care nu are firmele pe profit, apartamentele închiriate, taxele plătite, tata salvat, mama înțeleasă, nu sunt demnă de iubirea celor din jur.
Așa am definit eu iubirea până la 39 ani. Să fiu în serviciul altora. Și niciodată în al meu. Îi veneram pe toți, mai puțin pe mine. Iar energia era clar cea de victimă: uite câte fac și pe mine nu mă vede nimeni.
Când am schimbat lentila și am acceptat că habar nu am nimic despre iubire am luat singura carte din bibliotecă pe care am simțit că mă poate ajuta: Cele 5 limbaje ale iubirii, Gary Chapman și am recitit-o.
– Dina, limbajul tău de iubire sunt cuvintele de încurajare.
Știam, dar aveam nevoie să schimb interpretarea.
Limbajul de iubire, așa cum am crezut până acum, nu se referă la modul cum ne iubesc cei din jur. Ci, din contră, la cum ne iubim noi pe noi înșine.
Și-atunci am avut o nouă revelație! Am căutat până la epuizare la cei din jur să fiu văzută, apreciată și ridicată în slăvi. Cuvinte de încurajare.
Când, de fapt, limbajul de iubire este despre noi: cât de mult ne încurajăm noi pe noi, cât de mult avem încredere în noi, cât de mult ne iubim noi pe noi.
Abia când am început să-mi spun:
– Dina, ce bine ți-a ieșit mâncarea asta!
Cei din jur au observat cât de mult gătesc și că uneori, merit o pauză.
Pe care mi-o iau oricum, singură, ca să pot procesa:
– Ce este iubirea?
Definesc iubirea ca o stare în care îți ești suficient cu tine la nivelul în care starea de mulțumire ajunge până dincolo de tine, la cei din jur. Să te pui în egalitate cu tine însuți. Să nu te vezi nici mai mic, nici mai mare decât propria ta persoană: aș fi putut face mult mai bine sau ce extraordinar sunt!
Iar starea de iubire nu e despre ceva ce trebuie să faci concret, ci pur și simplu e despre a face totul dintr-o stare de mulțumire și bucurie de tine.
* Cutia Pandorei, jocul pe care mi l-am imaginat ca o cutie specială de bijuterii unde ne strângem cele mai intime momente.
Pandora este prima femeie de pe Pământ creată de zei despre care se spune că din curiozitate a dat drumul în lume tuturor relelor rămânând Speranța ca ultimă redută înainte de finalul călătoriei omului prin viață.
Celebra Pandora alături de Cutia ei ne spune, însă, prin povestea ei, că firul vieții se împletește
din lecțiile pe care ni le luăm în cele mai neașteptate și provocatoare situații. Și că niciodată nu suntem singuri!
Rămâne lângă noi mereu Speranța că până la urmă femeia va fi înțeleasă, iar bărbatul va duce gunoiul.