Tocmai ne-am întors după o zi întreagă de colindat un orășel portughez, Figueira da Foz. Copiii sunt în transă de oboseală, eu sunt pe pilot automat. Mâncăm, baie și direct la somn. – Noapte bună, copii! – Noapte bunăăăă, se aude răspunsul lor în cor în stil cântat și semi-adevărat. Eu meditez în singurătate, e momentul meu. Din camera lor se aud râsete. Un fel de tantrum dar cu râsete. Beti nu se poate opri, Andre face glumă peste glumă. – Haideți, copii, am zis să dormiți! – Mâine, azi nu, răspunde Andre. – Încearcă de azi! – Nu cred că pot. Vino la noi, mă cheamă ei. – Ce…