Țara în care nimănui nu-i pasă de nimeni
Sunt 15 ani de când ne petrecem vacanțele în Portugalia, câte 2-3 săptămâni, iar de când avem copii, stăm câte o lună. Dar niciodată ca acum nu mi s-a părut atât de grea întoarcerea.
Poate și de la pandemia care a căscat un hău uriaș între țările care-și tratează cetățenii care niște numere pe biletele de vot în schimbul unei găleți inscripționate și 2 l de ulei și cele care-și așteaptă cetățenii bolnavi cu spitale bine puse la punct. Sau poate și de la vârsta de care mă apropii mai repede decât aș fi crezut și care nu mă mai lasă să aștept, să am răbdare, să trec cu vederea, să accept, să sper, să uit.
Planeta e bolnavă. Cum o salvăm?
Am plecat dintr-o țară unde oamenii încă nu cred în virus, depășesc benzile galbene din parcuri ca să-și lase copiii să se joace, distanțarea socială din zonele publice e ceva despre care se vorbește numai la difuzoare, iar cifrele cu cei infectați și cei decedați pot fi reale, cum pot fi, la fel de ireale. Când știi cazuri concrete de decedați din alte cauze și declarați de covid pentru ajutoare, nu știu ce te mai poate face să crezi că țara asta mai are vreo șansă de recuperare în următorii ani.
Poate copiii, copiilor noștri și peste alte 3 pandemii viitoare să se întâmple și la noi vreun miracol și să ne pese de cel de lângă noi, să ne mustre conștiința și să nu putem dormi noaptea pentru că am furat o țară cu tot cu oamenii din ea.
Am plecat dintr-o țară plină ochi de gropi, de mașini care opresc pe singura bandă de pe Centura Bucureștiului blocând absolut totul în direcția lui, de polițiști care stau lângă trecerea de pietoni să dea amenzi celor care nu încetinesc până la 30 km/h, chiar dacă nu e țipenie de om pe stradă, legea e lege pentru toată lumea, unde un drum de 100 km se face în 4 ore, iar serviciile la mare sunt de trei ori mai scumpe și tot de-atâtea ori mai proaste ca la la vecinii noștri, bulgari.
M-am întors de fiecare dată cu drag în țară, fiindu-mi dor de limba mea, de casa mea, de familie, de prieteni, miros, atmosferă, magazine, parcuri.
Dar parcă de când cu pandemia asta, am realizat când de individualiști suntem ca țară și popor. Nu ne pasă nicidecum de cel de lângă noi, ce simte, cum se simte și mai ales, acum, în prag de criză și durere, ce aș putea să fac ca să ajut.
Altcineva are mereu responsabilitatea salvării, niciodată nu e persoana mea.
De la cei care ne conduc și dau mereu vina pe cei din urmă, până la angajatul de la magazin care dă vina pe șef, șeful pe șeful lui, șeful lui pe corporație și tot așa. Nimeni, niciodată nu e vinovat.
– Nu eu, doamnă! Nu eu eram pe tură!
Am fost zilele trecute la Lidl. Ce dor!
În Portugalia, cu toate că Lidl-ul e la mare putere, aproape nimeni din cei cunoscuți mie nu-și fac cumpărăturile acolo.
– De ce? i-am întrebat.
– Pentru că avem magazine mult mai bune.
Și așa e. Au alte supermarketuri pe care nici măcar Mega Image Concept nu le egalează. Sunt magazine gourmet, unde o dată ce-ai intrat nu mai vrei altceva decât să-ți faci cumpărăturile acolo. Marfă aranjată frumos cât vezi cu ochii, calitatea I, produse stricate n-ai să vezi, e cineva mereu lângă tine care să te ajute și să te îmbie:
– Cumpără de la noi, uite ce bine arată totul!
Carne de porc la 3 euro kg de-ți vine s-o cumperi pe toată, n-ai cum să alegi, toată e bună, vita medie costă 7 euro, cea mai bună 9 euro, pește nu mai spun, dar aici nu comparăm că ei trăiesc la ocean.
Zilele trecute m-am dus și eu la Lidl-ul de la noi. Abia ne întorsesem acasă și nu aveam de nici unele. Uitasem! Uitasem complet cum e la noi! Am luat niște mere oribile din Polonia, într-o pungă de 2 kg, mai rămăseseră 3 pungi, din care se zăreau mere stricate, am luat-o și eu pe una care mi s-a părut mai acătărea. Am luat niște salată ofilită, un pepene care acasă s-a dovedit stricat, prima dată când mi se întâmplă, niște produse de curățenie, în fine, mai multe.
La casă, descopăr că punga cu mere e spartă, Finish-ul pentru mașina de spălat vase cursese, iar casierița nici nu se uita la mine.
– Ce se întâmplă cu produsele astea, întreb eu mirată. Punga-i spartă, ăsta curge….
– Nu știu ce se întâmplă cu produsele astea, îmi răspunde ea iritată.
Nu că într-o țară educată acele produse nu ar fi fost la vânzare, dar casierița nici nu avea voie să le vândă. Se numește respect față de client. La noi, e fix problema ta dacă ești prost și cumperi de la noi. Du-te vis-a vis, dacă îți place mai mult. Nouă oricum nu ne pasă, că nu e bisnisu’ lu’ mama.
Am plecat cu sacoșele după mine, tristă și dezamăgită de țara unde tocmai m-am întors. Cu merele pe jumătate luate de altcineva, cu Finish-ul împrăștiat mi-am luat o mega palmă peste ochi de la realitatea românească.
Și voi știți cât de mare fan Lidl am fost.
În acest timp, într-o lume paralelă….
Într-o țară îndepărtată, și ultimul sat cu 5 case amărâte are asfalt și sens giratoriu, băile publice miros a parfum, restaurantele sunt deschise pentru că oamenii respectă indicațiile autorităților, prosoapele pe plajă sunt puse la 1.5 m, iar salvamarul trece periodic să verifice distanțarea.
La aeroport, cineva te roagă să-și lași datele de contact și adresa unde stai în caz că se întâmplă ceva să știe de unde să te ia, în schimb, la intrarea în aeroport, la noi, toată lumea e pasivă.
Diferența de atitudine e uriașă: cuiva îi pasă de tine, ai un sentiment de apartenență la un grup care te acceptă de oriunde ai veni.
La noi în țară ai constant sentimentul că nu aparții nimănui. Plătești taxe, își faci datoria de cetățean, dar nimănui nu-i pasă de tine. Străzile sunt cu gropi, poliția abia așteaptă să te amendeze, casierița vrea să dispari din fața ei cât mai repede că vrea și ea acasă, la spital nu mai sunt locuri, produsele pe care le cumperi sunt de proastă calitate și supraevaluate. Nimănui nu-i pasă de tine, decât pentru taxe și vot!
M-am întors într-o țară pe care nu știu dacă o mai vreau în viața mea.
Poate de la pandemie mi se trage sau poate de la vârstă.
Dar timpul nu mai are răbdare și cuiva trebuie să-i pese și de mine!
*** Despre cartea care te binedispune în vacanța de primăvară-vară și să sperăm că nu și de toamnă: ”Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)
