Trauma separării, din mamă-n fiică

Tocmai ce-am scris despre proiecția vieții mele atunci când intru în criză. Dacă ai ratat articolul, îl poți lua de aici.

După trei zile în care nu am scris nimic, ușița deschisă spre acceptarea greșelii (din articolul de mai sus) s-a transformat într-un ditamai uraganul venit peste mine, fără preaviz.

Nu sunt o mamă perfectă. Aș vrea să fiu, aș vrea să fiu prima mamă perfectă de pe planeta asta! Sau a doua, una sau oricare dintre mamele perfecte. Dar nu sunt. Și trebuie să mi-o asum. Chiar dacă știu, cu cortexul meu prefrontal că nu există mame perfecte, trebuie să înțeleagă o dată și copilul din mine, adult acum, amigdala cu toată copilăria și emoțiile ei, că nu sunt o mamă perfectă și mi-o asum!

Am greșit mult. Mult. Am greșit foarte mult cu Beti a mea, acum de 2 ani jumătate.

Am greșit când nu am fost lângă ea la diversificare. Am scris despre asta aici.

Am greșit când am înțărcat-o prea devreme, din motive întemeiate. Dar tot am greșit.

Am greșit când în loc să stau lângă ea să o ascult când plânge rău, rău de tot, am fugit. Departe, în lumea mea. Eram acolo și nu eram.

Acum aș vrea să dau timpul înapoi. Și mă întreb, dacă l-aș da, cum ar fi oare? Sunt eu, acum, pregătită să pot să fac lucrurile diferit? Sau, poate, acum, mai am o șansă? Sau, poate, e totul pierdut?

După trei zile în care am dispărut, la propriu, eram și nu eram, m-am trezit la realitate.

Au fost trei zile de dureri groaznice de cap, planurile pe care funcționam au început să se prăbușească. La birou lucrurile s-au complicat, nu am mai avut timp de proiectul meu de suflet – Mami pe tocuri, celălalt proiect în ordinea priorităților profesionale – Școala Familiei a avut și el de suferit, copiii – prima prioritate au ajuns să stea cu tabletele în mână, în timp ce eu umblam prin casă fără sens, întrebându-mă alandala: ce e greșit la birou, de ce nu mă apuc de formări odată, de ce nu scriu pe blog, de ce nu stau cu copiii??

Mă uitam din afară și nu înțelegeam ce se întâmplă cu viața mea. Prea mare dezorganizare, prea multe, prea diverse, lucrurile cel mai puțin prioritare luau locul celor extrem de importante, paharul meu de ”sunt în stare să fac asta, voi reuși”, de stimă de sine era pe 0. Capul mă zdrobea la propriu. Nu puteam vedea drept în față. După 4 zile în care soțul m-a tot invitat să iau prânzul cu el și am refuzat fiind ori la birou departe, ori în drum spre fotbal cu Andre, bucurându-mă în mașină de cornul lui de la grădiniță drept masă de prânz, vineri am reușit să ne întâlnim. Am plâns în fața lui 30 de minute. Se uita și nu înțelegea ce am. Nu am putut să-i spun nimic, decât că sunt extrem de obosită. De fapt, realitatea era alta. Nici eu nu o știam.

Am plecat să cumpăr apă. Am avut un moment când mi s-a încețoșat privirea. Capul mă turba. Mă lua cu călduri, simțeam că voi cădea în orice moment. Nu știu cum am ajuns acasă cu mașina. Știu doar că i-am trimis mesaj lui Cris să aducă el copiii și m-am culcat. M-am trezit când era deja noapte.

A doua zi, capul continua să mă doară. Deja erau 2 zile în care nu mai reușeam să-mi revin. Mă dureau dinții și ochii și mă simțeam epuizată.

Copiii mă voiau lângă ei, iar eu eram absentă. Mă lua cu frig și eram o mumie. Beti îmi făcea injecții și-mi dădea cereale.

– Acuma gata, ești bine, da?

– Mami nu e bine, Beti.

– Hai, te roooog! Hai să desenăm.

Nevoia asta a ei de a face totul cu mine nu e din cauza ei, e doar vina mea! Își caută mama pierdută într-o zi și încă neregăsită.

A treia zi am înțeles. Când m-am trezit în a treia zi cu aceeași durere de cap și cu Beti lângă mine rugându-mă să desenez cu ea, am înțeles că ori sunt pe moarte, ori trebuie să fac ceva. CEVA!

Și am luat-o în ordinea priorităților. Am căutat pe net activități pentru copii de 1-3 ani, ne-am îmbrăcat și am plecat să descoperim lumea doar noi două. Împreună. Prima dată în viața noastră, împreună, doar noi două. Nu la cumpărături, nu la un loc de joacă, ci să facem ceva cu mâinile noastre, ceva ce ei îi place, ceva nou pentru amândouă.

Am răzbit și ne-a fost perfect.

Nu știu când mi-a trecut capul, nu știu când am ajuns în Popești Leordeni. Beti a mea care urla de fiecare dată când o puneam în mașină a fost cea mai cuminte fetiță din lume.

Iar atunci când mi-a repetat neîncetat, în timp ce lipeam împreună razele soarelui:

– Să nu pleci, să nu pleci, am înțeles că fetița mea suferă de trauma separării. Prima dată când mi-a spus asta și totul într-o secundă. Cândva, în cei 2 ani jumate am greșit. Iar acum, singura soluție este să o vindec. Eu pe ea, copilul ”abandonat” și ea pe mine, copilul ”fugar” din mine.

Știu că va fi o muncă titanică. Și mai știu că acum, Beti mă iartă, căci eu sunt singura din universul ei. Mai târziu, mă va învinovăți. Căci va înțelege că am rănit-o și că am greșit și-mi va întinde degetul sfidător așa cum am făcut-o și eu, cândva, către mama.

Iar, și mai târziu, mă va ierta din nou, căci va descoperi că orice om greșește, orice mamă vrea doar binele copilului ei și cel mai important este să îți câștigi și recâștigi mereu încrederea în tine, ca mamă, ca femeie, ca OM.

Vă recomand ”Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine” – Lise Bourbeau