Tu, dac-ai fi copil? Unde ți-ar plăcea să mergi?
Nu sunt adepta vorbirii de rău, în general și a propriei mele țări, în particular.
N-o avea ea autostrăzi, mare curată, taximetriști civilizați sau vecini liniștiți care nu bat cu făcălețul în calorifer la 12 noaptea și nici pe vizor nu se uită să vadă cu cine ai venit azi noapte, dar până una alta aici m-am născut și aici am ales să trăiesc. Cel puțin momentan.
Dar s-a întâmplat înainte să plec în Portugalia, adică săptămâna trecută, să mă duc cu copiii la un proaspăt loc de joacă deschis în București.
În paralel și pur întâmplător, la câteva zile după, am făcut același lucru în Portugalia. Din cauza vremii urâte și sătui până peste cap de stat în casă, ne-am hotărât să căutăm rost de distracție pe undeva.
Am căutat pe internet activități pe timp de ploaie cu copiii de tot roamingul și abia am găsit o variantă accesibilă, respectiv să nu merg 200 km până în Lisabona pentru o amărâtă de trambulină interioară.
Demult, tare demult….
Visam să-mi deschis un loc de joacă. În fine, eu visez foarte mult, foarte des. Practic, capul meu e mereu plin de vise, idei și povești mai mult sau mai puțin imaginate. De unele mă sperii singură, de altele râd tot singură la baie. Mi-a trebuit ceva timp să înțeleg că toate visele astea nu sunt pentru a fi aplicate în viața reală. Ele se pot transforma în povești și gânduri de dat mai departe.
Și totuși, dacă va fi vreodată să-mi deschid un loc de joacă precum cel din Portugalia va fii.
În București merge și așa. Merge oricum
Am plătit 35 lei intrarea/ copil. Locul mare, generos, cu o trambulină și o casă din cărămizi din spumă din care lipseau vreo 4 bucăți. Destul de frustrant pentru un copil care nu înțelegea de ce nu ajung cărămizile pentru casa porcușorului din poveste, cât și pentru părinte care dorea să finalizeze lucrarea începută.Nu știu dacă sunt doar eu, dar mă enervează la maxim jucăriile care nu merg că nu au baterii, construcții care nu se pot termina că le lipsesc piese, jocuri care nu se pot juca pentru că nu mai au pioni.
Ori merg, ori le aruncăm. Oi ne înțelegem, ori unul pleacă. Eu nu funcționez cu jumătăți de măsură.
Motiv pentru care, mi-am pus capul să găsesc cărămizile pierdute.
– Știți, intru în vorbă cu o supraveghetoare, lipsesc niște cărămizi de la casă.
– Probabil sunt pe-aici, o să mă uit în spate.
Nu le-a găsit, dar le-a zărit Andre în hornul casei. Însă nu s-a obosit nimeni să ni le dea. Trebuia adusă o scară și era prea multă muncă.
Merge și așa, nu?
Mai departe, era un spațiu pentru bucătărie și cumpărături fără nici un fel de accesoriu: fructe, legume, căruț. Cred că și cea mai neprietenoasă bucătărie are un fruct degerat pe care să-l plimbi dintr-o parte în alta. O pârtie din plastic pe care te puteai da cu un colac, complet nefuncțională. Pentru că nici unul dintre cele două colace nu se duceau la vale din cauza pârtiei prost amplasate, zice matematiciana din minte. Unghiul fusese prost gândit. Încă o mare dezamăgire pentru copii. În plus, mai găseai mini biliard contra cost suplimentar, jocuri pe calculator contra cost suplimentar, perete de cățărat contra cost suplimentar. Alea sigur funcționau că am plătit eu să joace Andre biliard. Apă contra cost.
În Portugalia, altă realitate
Intrarea a fost 10 euro/ copil ( aproximativ 46 lei). Spațiul, poate mai puțin de jumătate din cel prezentat mai sus, avea zonă de bucătărie, magazin și cafenea plină de accesorii și masă de hockey cu aer fără costuri suplimentare. Jucai până te plictiseai.
Aceeași pârtie cu colac de mai sus, de această dată bine montată și funcțională. Un mini teren de fotbal unde l-am uitat pe Andre pentru vreo 4 ore neîntrerupte. Apă la discreție din partea casei.
Cireașa de pe tort au fost supraveghetorii cu rol de animatori. Alergau cu copiii, jucau ”Sticluța cu otravă”, ”Omul Negru”, ”Ascunselea”, dansau cu ei și nu doar îi păzeau de la distanță să nu se lovească.
La final de zi, i-am întrebat pe copii:
– Ce v-a plăcut cel mai mult la locul de joacă?
– Să joc fotbal, a răspuns Andre.
– Să mă bat cu domnul, cu mingi și să dansez, mi-a spus fericită Beti.
– Iar mie, mie cel mai mult mi-a plăcut jocul cu hockey. Că am stat cât am vrut, fără să plătesc extra, am răspuns și eu entuziasmată.
Cat cât de simplu este să fidelizezi clienții?
Cam atât de simplu.
