Poate cea mai grea lecție din toate timpurile pe care o au oamenii de învățat în toată viața lor este aceea de a fi bine cu ei.
În toate căutările mele de până acum am înțeles, la un moment dat, că această lecție este atât de grea încât nu cred că vom ajunge vreodată să simțim că ne acceptăm 100% cu toate cele bune și mai puțin bune din noi.
Și asta vine din zona de condiționare socială pe care, vrând-nevrând, face parte din noi. Că altfel am trăi liberi și sălbatici prin Amazon.
Problema nu e că suntem condiționati și azi nu ne acceptăm cu riduri, mâine ne enervează că nu suntem calmi, poimâine că realizăm că ne-am căsătorit cu cine nu trebuia.
Problema e că avem impresia că altcineva e responsabil pentru starea noastră de bine. Sau starea noastră de ne-bine.
Mă mai trezesc și eu spunând la copii:
– După câte fac eu pentru voi, asta merit eu?
Și apoi, mă trezesc.
Fac doi pași în spate și mă întreb:
– Dina, de fapt, ce te supără? Care e frustrarea?
Sau mă uit la femeile din jurul meu care au buzele injectate 2 da, 2, nu. Sau alte părți ale corpului, ale intervenții.
Dincolo de părerea mea estetică care oricum nu contează într-atât de mult încât să fie împărtășită, iluzia este că ele își fac aceste proceduri ca să fie plăcute de cei din jur. Cel mai probabil, o mare parte dintre ele chiar cred asta.
Dacă s-ar da și ele doi pași în spate și s-ar întreba sincer:
– De fapt, ce îmi doresc eu cu adevărat? Ce vrea copilul din mine?
În ambele situații, există un singur răspuns:
SĂ FIM VĂZUȚI!
Și eu ca mamă vreau să fiu văzută, și femeile cu toate cele injectate vor să fie văzute. Chiar și cei care se tatuează, dincolo de moda actuală, la bază, vor să fie văzuți, să le fie văzută durerea și suferința.
Iar dacă facem un pas și mai în spate, durerea este a copilului care vrea să fie văzut. Nu a adultului.
Nu e vinovată societatea că ne cere să ne îmbrăcăm în colanți sau a bărbaților că vor femei siliconate.
Aceasta este doar o formă de neasumare a propriei dureri. Apoi, mergem în șir indian să ne tatuăm cu toții că într-un fel, trebuie să iasă și durerea asta.
Sau ne apucăm de băut. Sau ne aruncăm în relații fără consistență. Sau, sau…
Durere scrijelită pe corpul nostru sau al altuia.
Am vrut și eu acum vreo 5 ani să-mi pun silicoane. M-a ținut vreun an nebunia și îi mulțumesc lui Dumnezeu că n-am avut bani atunci că sigur îmi puneam.
Și de departe, sunt copilul căruia i s-a întipărit în minte ideea că sunt frumoasă așa cum sunt. Am fost întotdeauna cea mai frumoasă și totuși, am simțit nevoia să îmi fac implanturi.
Am vrut să mă și tatuez, încă mai am momente când vreau să-mi fac ba o lună, ba un semn divin pe mână.
E ancora din procesul meu de decondiționare.
Este acel moment care îmi apare în momentele de slăbiciune și care mă ajută să mă întorc către mine:
– Dina, ce te doare cu adevărat?
Pentru că în direcția opusă, sunt copilul care și-a scrijelit pe mâini cruci cu lama când eram mică pentru a suporta durerea interioară.
Am fost pe-acolo, cunosc povestea, mi-e greu să mă întorc, fac câte un pas în ritmul meu, ușor ușor, pentru că fizicul meu nu are nici o vină, ba din contră, e cel care mă ajută să duc această viață minunată pe care o am, acum și aici.
Durerea societății de astăzi e că nu am fost văzuți așa cum am avut nevoie când eram copii.
Acesta este produsul pe care îl observăm azi în jurul nostru.
Și nu e nimeni vinovat pentru asta. Nici măcar cei care ar fi trebuit să ne vadă.
Pentru că ne-au văzut. În felul lor. Iar noi suntem singurii responsabili să ne aducem acasă și să acceptăm că fiecare face ce poate, în ritmul lui.
Așa cum și noi, la rândul nostru, facem ce putem și cum putem, în ritmul nostru pentru cei din jurul nostru.
Când tu le ceri celor din jur sau îi condamni pe cei din jur că nu au făcut cum aveai tu nevoie, sau îi scoți vinovați pe bărbați sau întreaga societate că nu te acceptă fără implanturi, slabă, grasă, înseamnă că tu te vezi mai presus de oricine, în suferința ta.
Joci rolul de victimă, iar ceilalți sunt responsabili pentru salvarea ta. Atunci, să nu te miri de ce atragi în viața ta alte victime ale societății.
Când le scoți ochii copiilor tăi că nu răspund nevoilor tale de atenție, ești tot în rol de victimă și să nu te mire că și ei, la rândul lor, vor deveni ori niște victime, ori niște agresori/ salvatori.
– Copilul meu ajută pe toată lumea la școală! îmi spun părinții încântați.
Iar întrebarea mea este:
– Oare, de ce?
– Uite, nu m-am întrebat.
– Unde simte nevoia să fie văzut acasă și nu este?
Iar apoi, apar diverse răspunsuri: păi stă cu bona, e crescut de bunica, stă pe ecrane că eu am treabă, etc, etc, etc.
Copiii noștri au nevoie de atenție pentru că noi suntem copiii care au avut nevoie de atenție.
Și în timp ce noi ne răspundem la această nevoie blamând societatea, copiii noștri ajută pe toată lumea la școală sau se ceartă cu toată lumea.
Să nu vă imaginați că mie îmi iese tot ce scriu aici.
Și eu am un copil care ia mâncare de-acasă și-i hrănește pe colegi. Nu e ca și cum nu văd, dar cu cât îl văd pe el mai bine, cu atât înțeleg ce am de rezolvat mai mult la mine.
Îmi fac timp pentru mine să mă văd în rol de părinte și îmi fac timp să îl văd pe el, în rol de copil. Îi cer să mă ajute în casă, facem lucruri împreună,
MĂ VĂD și ÎL VĂD!
Mă plac și îl plac!
Pentru că un copil echilibrat are în spate un părinte care a lucrat cu el conștient.
Iar un adult echilibrat are înăuntrul lui un copil care este văzut, iubit și îmbrățișat și mai ales, acceptat așa cum este.
Sursa foto
