Un loc de parcare pentru mașina timpului meu, vă rog!

Se face că, de ceva vreme, am niște întâlniri stabilite într-un sediu de birouri din centrul Bucureștiului, cu parcare subterană păzită de un portar într-o gheretă.

Cum centrul Bucureștiului nu are parcare în nici o condiție: nici pe zi, nici pe noapte, nici în timpul săptămânii, nici în weekend, nici vara, nici iarna, iar eu nu parchez decât acolo unde am voie, apelez cu încredere la locurile de parcare destinate vizitatorilor de la subsol.

– Bună ziua, îl salut pe domnul de la bariera parcării. Am o întâlnire cu Dna Cutărescu.

– Unde mergi? se uită strâmb la mine, un domn tânăr, poate de vârsta mea, prin geamul de la baracă.

Pe mine nu m-a născut mama din spumele mării din Saint Tropez și nici nu am crescut pe perne din puf de gâscă de aur dar știu sigur că m-a învățat să spun ”bună ziua”  tuturora, femeii de serviciu, vecinului, șoferului de autobuz, tuturora, indiferent de nume, rasă și poziție în stat.

Mi se rarefiază particulele de oxigen din creier când aud că mă ia lumea la ”per tu” când nu ne știm, nu ne cunoaștem de nicăieri, dar parcă ne bem cafeaua împreună din totdeauna. Fac ochii mici și-mi vine să le dau una-n nas. Bineînțeles că mă abțin.

– La Dna Cutărescu, de la firma X, îi repet. Îi zâmbesc, poate a avut o zi proastă mă gândesc. Cu toate că, din totdeauna, zâmbitul la oameni necunoscuți mi-a adus numai probleme.

Se ridică lent, greoi, de parcă îmi face o favoare.

Eu mă uit la el uimită. Nu mai zâmbesc, că mă enervează deja. Nu înțeleg dacă am greșit parcarea, dacă o face pe gratis sau am eu o față enervantă.

Mă uit în oglindă. Părul nu-mi stă extraordinar (dar, când îmi stă?), nici machiajul nu e chiar perfect.

Nu arăt ca scoasă din cutie, dar totuși, nu merit un ”bună ziua”?

Vine la geamul mașinii:

– Cum te numești?

– Dina Bento.

Apoi, întrebarea care mă unge la suflet:

– Cum???!!!

Respir greu. E una din acele zile în care nu am chef să mă cert cu nimeni. Stau, privesc în jur, analizez, trag concluzii, aștept. Mă enervez, dar nu suficient să explodez. Sunt acele zile când aleg să îi văd pe alții așa cum sunt, și să caut să le înțeleg comportamentele. Poate nu e nimic de înțeles, dar e ziua când aleg să îi iau pe oameni așa cum sunt. Plus că doar un om la 100 înțelege de prima dată cum mă cheamă. Empatia fie cu noi!

– Di-na, spun eu cu accent pe consoane. Ben-to.

– Nivel -2, locul 1, îmi răspunde el sec.

Calm, te așteaptă o întâlnire.

După vreo săptămână, mă întorc. Aceeași parcare, același domn. Nu m-a mai întrebat de nume, dar tot la persoana a doua singular mi-a vorbit. Eu tot la persoana a doua plural am răspuns.

A treia oară, însă, acum câteva zile, s-a produs minunea.

– Bună ziua, merg la Dna Cutărescu.

– Bună ziua, cum vă numiți?

– Dina Bento.

Se ridică, vine la geam.

– Mergeți la compania X?

– Da.

– Nivel -2, loc 1, vă rog.

– Mulțumesc.

– La revedere.

Îmi stătea mai bine părul? Eram eu mai veselă? Avusese el vreo zi mai bună? Îi făcuse careva observație că nu e politicos cum se adresează?

Sau poate pentru că eram eu cu fii-mea în spate?

Până atunci eram – una, de vârsta lui, de nivelul lui, cu care probabil considera că ne putem trage de șireturi.

Dar când am devenit brusc mamă, sunt o doamnă, nu ne mai bem cafeaua împreună, nu ne mai tragem de șireturi.

Iertați-mi divagația, dar nu mă pot abține – sunt la volumul doi din seria Elenei Ferrante – ”Prietena mea genială”. Evenimentele se petrec în timpul anilor 1950, la Napoli, când statutul de mamă o făcea doamnă pe femeie. Nu erai mamă, nu prea primeai respect în rândul neamurilor. 

Dar cine-o mai fi așa norocos ca mine să între în bucla timpului preț de-o barieră ridicată?

Sursa foto: aici