Să-ți trăiești viața ca un copil abia născut care caută brațele părinților pline de acceptare și iubire!
Nu e întâmplător că public acest articol duminica, de aceea simt nevoia să vă spun încă de la început că ceea ce urmează să citiți o să vă scoată complet din zona de confort.
Ori o să mă iubiți, ori o să mă urâți!
Și îmi doresc să vă scot din zona de confort pentru că numai dincolo de ea o să găsiți lumina călăuzitoare spre împlinire. Fie că vorbim de un job mai bun, de timp liber, de o vacanță mult așteptată, de copii fericiți.
Dincolo de temeri, de frici, de coșmaruri, de trecut, de etichete, de neiubiri, neîmpliniri, nerealizări.
Dincolo de binele cotidian pentru a face loc unui bine diferit, înălțător.
Dincolo de toate astea, stă o cu totul altă lume care ne așteaptă să fim noi. Împliniți. Echilibrați. Fericiți.
Trebuie doar să ne găsim momentul.
Trebuie doar să simțim când e momentul.
Sindromul fetei bune
Acum câteva zile, în mijlocul unei crize emoționale groaznice în care neîncrederea și frica de eșec mă cuprinseseră din nou încât abia reușeam să vorbesc, abia puteam respira, mă fugăream și mă ascundeam în joaca cu copiii, în făcutul mesei, în spălatul hainelor, în vorbitul cu prietenele la telefon, dar eu, eu sângeram din toate încheieturile m-am întâlnit cu această prietenă care mă ajută să-mi rescriu programul de funcționare și mi-a spus câteva lucruri care m-au biciuit până aproape să mă lase moartă pe asfalt:
– Ce te victimizezi așa?
– Care e locul tău aici și acum?
– Nu mai fii fata bună!
– Stai în emoție și du-o până la capăt!
– Ce emoție, am întrebat-o eu.
– Lasă-te să simți, mi-a spus ea.
– Ce emoție???? a urlat copilul care trebuie să știe exact ce are de făcut ca să fie fata bună, ca să nu greșească, ca să nu piardă iubirea promisă. Ce emoție? Ce emoție? Nu știu ce emoție! Ce emoție?
– O să știi când o să te lași să simți….
Mi-am luat copiii și-am plecat acasă târându-mă.
Îmi răsunau în cap cele de mai sus ca un clopot în biserică la propria-mi înmormântare. Ca într-o moarte de de inimă rea fără să știu ce m-ar fi putut salva.
Toată ziua m-am întrebat în cap:
– Eu mă victimizez? Eu? Cea care le face pe toate fără să se plângă, eu? Unde mă victimizez?
– Care e locul meu? Nu știu, nu știu care e locul meu, e rău că nu știu care e locul meu?
– Ce emoție? Să simt, ce? Nu simt eu totul?
– Nu simți, simți pentru alții, dar pentru tine nu simți, tu ești într-o continuă alergare, stai să simți….
– Fata bună, fata bună, sindromul fetei bune…..
– Tu ești fata mea bună.
– Tu mă înțelegi.
– Tu mă asculți.
– Tu mă faci să mă simt bine.
– Tu ești cea mai bună mamă!
– Tu faci mâncare bună!
– Tu nu știi să spui nu.
– Tu nu refuzi.
– Tu accepți ca să fie bine.
– Lumea e bună pentru că fata bună vede binele în lume.
– Tu ești copilul bun, nu cheltuiește, nu face excese, grijulie, atentă să nu deranjeze, să nu spună ceva care să nu placă.
Fata bună.
Sindromul fetei bune.
– Fii mamă, fată bună, să dai de la tine, să ajuți, să poți, să faci bine, că fetele bune nu sunt vorbite de rău, fetele bune nu se fac de rușine, fetele bune ajung în rai.
Iar cele rele acolo unde vor ele.
(a spus-o cineva dar nu știu cine)
Spre seară, în tumultul acesta pe care abia îl mai țineam pe picioare, primesc pe telefon o fotografie cu bunica mea dinspre mamă. De unde până unde? Habar nu am. De ce acum? Nu am nici cea mai vagă idee.
Imaginea ei însă m-a cutremurat. Ca un semn de dincolo de moarte. Ca o prezență vie, atât de vie că o simțeam în tot corpul. Parcă eram una și aceeași. O bunică pe care am cunoscut-o atât de puțin.
A murit când eu aveam 6 ani, am amintiri extrem de vagi cu ea, dar mi-a rămas pentru totdeauna în imagine bunătatea ei. Făcea rost de fructe toamna și le păstra fără să le mănânce, le păstra într-o ladă sub dulapul din camera bună ca să ni le dea nouă, nepoților, când veneam pe la ea. Nu ridica vocea, nu o deranja nimic, voiam mâncare, ne dădea mâncare, voiam dulce, găsea oricând să ne dea ceva care să ne placă. Eram mică și știu că nimic din ce-aș fi făcut nu ar fi supărat-o. Știa să fie minunată prin prezența ei.
Fata bună.
În fotografia de mai sus bunica mea avea aproximativ 29-30 ani, era deja văduvă de primul soț care îi murise în război și se găsea deja în România unde fugise cu doi copii mici din fosta URSS ca să nu fie exilată.
Ce se vede însă în fotografie? Fata bună.
Elegantă, plăcută, frumoasă, dar numai Dumnezeu știe ce era în sufletul ei.
S-a recăsătorit cu bunicul meu cu ochi albaștri și a mai născut alți 4 copii, printre care și pe mama la 43 ani.
Căreia i-a spus:
– Să fii fată bună.
Și tata spune despre mama că e fată bună. Și tata spune despre mine că sunt fată bună.
Da, fetele bune ajung în rai.
Dar și fetele rele pot fi fete bune dacă vor și o fac asumat.
Soțul meu spune că prea sunt fata bună. Și că nu știu să spun nu.
M-am întrebat cât am fost eu fată bună conștient și cât am fost fată bună din educație și cultură.
Iar răspunsul mă aduce la titlul acestui articol.
Am fost și sunt și vreau să fiu fata bună pentru că așa sunt eu, așa simt să fiu și mi-o asum. O să-mi ascult prietenii la telefon, o să dau de la mine ca să fie bine celorlați chiar dacă soțul continuă să mă întrebe:
– Cât o să mai donezi?
– Cât o să pot, cât o să simt.
O să-l ascult pe tata chiar și atunci când nu voi vrea, o să zâmbesc în fața durerii și-am să mă întreb: care e lecția mea de aici, și voi continua să-mi învăț copiii că prin bunătate și iubire drumul poate nu va fi cel mai scurt și nici cel mai ușor, dar e cel mai sigur spre împlinire.
Am continuat să mă uit la fotografia bunicii mele.
– Fii fată bună, mi-a spus. Dar fii curajoasă! Să nu-ți pierzi niciodată curajul că vei reuși, să nu te îndoiești niciodată de tine! Sângele tău e sânge de luptător în război, prin sângele tău trece suferința bunicului mort pe câmpul de luptă, dar trece și sângele femeilor care au reușit să răzbată, să caute să se salveze pentru ele și pentru copiii lor.
Ai încredere în tine, mi-a spus ea și eu am să fiu lângă tine chiar și atunci când lumea nu o să te placă!
Și atunci, ca într-un episod din ”Mesaje de dincolo”, am văzut cu ochii inimii toate bucățile pe care le-am tăiat din mine de teamă să nu fiu acceptată. Părțile aparent nepotrivite celor din jur, regulilor și cutumelor ca să fiu acceptată și să joc frumos în rolul de fată bună.
Nu o facem toți, oare, la un moment dat?
Bunica mea, cea din fotografia de mai sus, dădea în bobi. Simțea binele și răul, descoperea lucrurile pierdute din casă, liniștea vecinii citind în formele pe care le luau bobii pe care ea îi arunca pe masă.
Mătușa care mi-a trimis fotografia bunicii zilele trecute, așa pur întâmplător și totuși, deloc întâmplător, citește în cafea. Când aveam 21 ani mi-a spus:
– Ionela (tot eu, după primul prenume), după tine o să vină cineva din altă țară, uite aici, ce avion mare ai în fundul ceștii. Și o să te iubească tare mult.
– Iubitul meu e din Grecia, i-am spus. Dar el nu prea mă iubește….
– Nu e din Grecia. E de undeva mai de departe…..
În doi ani îl cunoșteam pe soțul meu care urma să vină după mine din Portugalia.
Eu citesc în tarot.
Este darul pe care îl am de când mă știu. L-am negat pentru că mama, fata bună dusă la biserică nu a fost niciodată de acord. Știți probabil, că datul în cărți te face automat soră cu dracul și dușmanul feroce al bisericii.
Mătușa mea m-a învățat însă să dau în cărți de joc pe când eram copil, iar fetele din facultate încă își mai amintesc despre serile în care le citeam în cărți despre examenul de a doua zi. De ceva vreme, de când m-am apucat să-mi rescriu programul de funcționare mental, cărțile de tarot mi-au apărut în viață ca răspuns la nevoia de a-mi canaliza intuiția și de a mă arăta așa cum sunt eu. De a mă dezbrăca de temerile care m-au pus într-o lumină care pe cât mă făcea să strălucesc pe atât mă umbrea.
Am gura pocită și aurită, simt lucruri care se întâmplă, știu lucruri fără să știu exact de unde provin, mă conectez foarte ușor cu oamenii, prin telefon, prin mesaje, și îi simt pe cei care nu-mi fac bine și de care mă îndepărtez, nu știu să explic o grămadă de decizii pe care le iau, dar sunt extrem de recunoscătoare pentru soțul meu care pe cât de cerebral este, a reușit să accepte, într-un final, că lucrurile pe care le fac aparent absurd, în timp prind sens și direcție.
O prietenă bună, Mihaela, mi-a spus că sunt hiperintuitivă.
Teoria nu o cunosc foarte bine, ce știu sigur, sigur,
SIGUR
este că a nu-ți asculta intuiția este una dintre greșelile cele mai mari pe care le facem în societatea actuală, pe mine cărțile de tarot mă ajută să mi-o exersez ca niciodată altceva, în fiecare zi mi se confirmă că răspunsul este echilibrul între minte și suflet, că trăim zilnic potențialul împlinirii și că Dumnezeu, sub forma cea mai pură a ceea ce simțim, este în tot și în toate!
Și mai ales în noi!
Fără frică!
Precum un copil abia născut care caută brațele părinților pline de acceptare și iubire!
* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!
