Visul meu devine realitate (II). Când îți dorești cu adevărat, vei reuși!
Felicitări! Așa, la final. :)
Sunt fericită, cartea a ieșit foarte bine. Să ai succes și s-o lansezi așa cum îți dorești!
Mi-a scris ieri editoarea, după o muncă la foc continuu de 2 luni.
Gata! Ultima virgulă a fost adăugată, ultimul paragraf modificat, ultimul punct închis.
Și-abia de-acum începe greul
Dacă mi-ar fi spus cineva acum vreo câțiva ani că cel mai simplu lucru din a scrie o carte este fix partea de a o scrie cred că l-aș fi crezut puțin nebun.
De fapt, bărbatu-meu a tot vrut să mi-o spună dar risca să nu mai vorbesc cu el o viață jumate, așa că omul deștept a renunțat primul. Însă, nu m-am ferit niciodată s-o spun că eu numai din experiențe învăț. De-aia n-am fost bună la școală că nu aveam cum să învăț chimia din formule. Trebuie să văd cu ochii mei ca să înțeleg că apa nu se dizolvă în ulei.
Astăzi, după aproape 1 an de când am terminat prima versiune, am înțeles că cel mai simplu e să scrii cartea. Mie nici asta nu mi-a fost simplu, dovadă că au trecut o grămadă de luni, am ajuns între timp la versiunea 7 ca s-o dau, într-un final, în lucru la o editoare. Și nu chiar oricine!
Sunt o perfecționistă și asta îmi ocupă tot timpul
În disperarea mea de a scoate o carte înainte să mor, asta-i realitatea chiar dacă sună sinistru, am făcut totul de-a-ndoaselea. Și să vă povestesc ca să nu faceți și voi la fel. Sau să faceți, dacă și voi ca mine învățați doar din experiențe proprii, dar măcar să știți ce vă așteaptă.
Cum vă spuneam, în data de 22 mai 2019 eram fericita posesoare a unui mini roman care se dorea a avea 200-250 de pagini. Lucrasem la el aproximativ 5 luni. Am trecut în anul 2019 promițându-mi cu inima bătându-mi tare că până în luna mai voi scrie o carte. Iar eu când promit, nu glumesc: mă las de fumat de pe-o zi pe alta, tai oameni care nu merită din viața mea, devin vegetariană. Eu cu promisiunile nu glumesc. Așa că, m-am pus pe treabă și-am început să fac curat la tot ce am considerat că nu mă ajută să-mi ating obiectivul: nu m-am mai dus la sală și-am învățat să accept că soțul meu are timp de asta, și eu nu, că el e în formă iar eu cu spatele în pioneze. Apoi, am renunțat la proiectul care-mi aducea atâta bucurie, Cafeaua de la 10 pe care-l făceam cu prietena mea, Ada și căreia îi mulțumesc pe această cale că m-a înțeles în nebunia mea. Și mai apoi, am vorbit cu soțul meu și i-am spus că am nevoie de maximă înțelegere de la el că eu până în mai trebuie să termin cartea asta și fără ea n-o să mai fiu om. S-a activat, cu nebuna nu te pui! Și practic, n-am făcut decât să mă ocup de copii, de casă, de blog și de carte. Din când în când și de job și de celelalte lucruri suplimentare pe care tot eu le gestionez, dar o făceam în puținul timp liber. Au fost totuși 5 luni, nu o viață întreagă.
Când m-am văzut cu cartea în mână, în loc să-mi caut o editură care să mă sprijine în prelucrarea manuscrisului așa cum ar fi fost normal, eu m-am apucat să creez imagini pentru text.
Nu mă întrebați de ce. Ați fi un om în plus care mă întreabă:
– De ce vrei să pui imagini? E o carte pentru copii?
– Nu, e o carte de adulți, dar așa văd eu cartea asta. Așa o simt. Cu imagini.
Iar când o simți, o simți. Nu există cuvinte, explicații. De ce-am plecat în Portugalia? Că așa am simțit. De ce am curățat curtea de zăpadă în locul lui bărbatu-meu în timp ce el își pregătea micul dejun? Că așa am simțit.
Așa că m-am apucat de lucrat la imagini împreună cu desenatoarea. A fost o muncă sisifică pentru că, ce să vedeți? Eu nu sunt desenatoare și nu înțeleg până nu văd cum arată pe hârtie.
În continuare aș fi putut vorbi cu o editură să mă ajute cu textul, dar eram prea ocupată cu desenele. Apoi a venit vara, am plecat o lună în Portugalia și apoi în Bulgaria iar acolo, sub influența unor băuturi colorate în roz am scris 2 emailuri, la 2 edituri. Desenele erau în schiță, deci puteam, în capul meu, să trec la pasul următor. Nici în ziua de azi n-am primit răspuns, iar după ce am studiat piața și-am văzut că în cele mai frumoase vise editura îți oferă un maxim 7% din ce vinzi, adică vreo 3 lei pe manuscris, am luat-o ca un semn. Așa cum iau eu lucrurile când nu se așază.
Pentru 7 % din munca mea mai bine o fac cadou.
M-am deprimat vreo 3 săptămâni. Oricum, luna septembrie nu e prietena mea cea mai bună. E ziua lu bărbatu-meu și trebuie să-i fac mereu tort, începe școala și sunt mega ocupată cu organizarea care-mi dă mari bătăi de cap, editura nu-mi răspundea, deci o grămadă de motive ca să intru și eu pe avarii, în depresia post vacanță.
Apoi, am dat cu ea de pământ și mi-am zis:
– Bine! Deci nu mă vreți! Lăsați c-o scot eu altfel la capăt. Că doar n-am muncit degeaba până la 38 ani ca să n-am cu ce-mi realiza visul.
Așa că, am început să cer oferte de preț la editori independenți. Și-am dat peste o tipă, nici dacă visam nu o găseam atât de corelată cu mine. Pentru că, vedeți voi, am omis să vă spun: cartea asta a mea, Destin de mamă, nu e chiar o carte obișnuită.
Că n-are cum. Că e despre viața unei familii, o poveste cu fir epic, personaje și întâmplări, ironie, glume și realități uneori triste, exact ca viața tuturora cu sau fără copii. De fapt, exact ca Destin de mamă, micile povești pe care le scriu pe facebook la care râdem ca să nu plângem.
Nu e o carte comodă. Nici normală. Dar sigur relaxantă, pe care s-o citească toată lumea, câte 5 minute înainte să adoarmă seara, epuizați.
Atât îți trebuie, 5 minute în fiecare seară să vezi că și alții au dat-o-n bară, poate mai grav decât tine și au supraviețuit.
5 minute de: ok, poate azi am țipat, m-am supărat sau am uitat să cumpăr stilou copilului. Dar important e că suntem împreună, îmi pot cere scuze, îmi pot îmbrățișa copiii și-mi pot săruta partenerul. De fapt, chiar a fost o zi bună!
#destindemama devine carte.
Hiuuu!
Va urma
Girl photo created by rawpixel.com – www.freepik.com„>Sursa foto
