O relație strânsă între frați, obiectiv atins!

A venit azi Andre de la școală cu o cutie de lapte cu cacao pe care a primit-o la gustare.

– Ce e asta, Andre?

– Gustarea mea.

– Păi și ce caută la tine în rucsac?

– Am mâncat o porție și apoi mi-am amintit că Beti nu primește la grădi lapte cu cacao, iar ei îi place foarte mult. Atunci, am mai luat o cutie ca să i-l aduc ei.

Cu greu m-am abținut să nu plâng. De bucurie!

L-am îmbrățișat și i-am mulțumit pentru cât de bun este!

– Păi și tu ne dai lucruri bune…..mi-a spus el senin.

Fără să vreau, m-am întrebat ca într-un reflex – Da? Ce? Ce lucruri bune?

Apoi, mi-am dat răgaz să mă bucur mult și să mă gândesc, cum am ajuns aici? Să am ceea ce mi-am dorit întotdeauna pentru copiii mei: să coopereze, să se joace împreună, să se înțeleagă, să fie prieteni.

Până la aproape 5 ani ai celui mare (2 ani jumătate ai lui Beti), nimic din cele de mai sus nu s-au întâmplat. Fiecare se juca în treaba lui, iar singurele activități pe care le-am făcut cu amândoi era să dansăm și să alergăm prin casă împreună.

Apoi, ușor, ușor au început să-și descopere interese comune: să facă puzzle, să se ajute reciproc, se mai și loveau, apoi se împăcau. Dar întotdeauna au avut succes la amândoi, jocurile fizice: prinselea și ascunselea.

Astăzi, la 6 ani ai lui Andre și 3 ani jumate ai lui Beti, sunt de nedespărțit.

Când ea plânge, Andre ar face orice să o împace. Îi aduce repede o jucărie și începe să-i vorbească, schimbându-și vocea:

– Beti, eu sunt porcușorul tău, nu mai plânge. Hai, vino și joacă-te cu mine!

Iar când Andre e supărat, Beti se duce singură la el:

– Hai, Andre, nu vrei să te joci cu plastilina mea?

Iar eu, o singură dată am amenințat că o las pe Beti singură în parc, după ce nu mai reușeam să mă înțeleg cu ea.

I-am spus lui Andre:

– Vii acum în mașină, Beti rămâne aici!

Andre m-a săgetat cu privirea și mi-a spus:

– Eu fără Beti, NU plec!

Îmi sună cuvintele acelea și acum în timpane.

Este una dintre lecțiile cele mai importante din viața mea. Și e primită de la un copil de 5 ani.

Ce cred că a dus la o relație strânsă între copiii mei?

• nu îi compar între ei (și nici cu alți copii) – cred că ăsta e primul lucru cel mai important. Tratându-i la fel, indiferent de rezultatele fiecăruia, am clădit între ei o relație bazată pe încredere, respect și colaborare, fără să dau curs concurenței și invidiei că unul poate mai mult, altul mai puțin sau că unul primește mai mult pentru că desenează mai bine și celălalt mai puțin. Iubirea mea este egală, iar copiii trebuie să știe că indiferent ce fac și cum fac și ce rezultate au, eu îi voi iubi necondiționat, la fel. NE-CON-DI-ȚI-O-NAT!
• mă străduiesc să fiu împreună cu soțul meu model pentru ei – niciodată nu a funcționat mai bine exemplul personal. Cel mai des l-am aplicat atunci când Andre o mai lovea pe Beti – Cum face mami și cu tati când au idei diferite? Sau când vrem amândoi același lucru? I-am ajutat astfel să gândească, să-și forțeze cortexul prefrontal (încă nedezvoltat suficient la această vârstă) și să decidă care e soluția mai bună, decât să reacționeze instinctiv. În timp, un comportament repetat devine automatism. Mai e mult de lucru, dar faptul că în medii sociale (școală, grădiniță) știu să ceară frumos o jucărie, în loc să o smulgă (cum mai fac acasă) e semn că sunt pe drumul cel bun.
• îi încurajez și îi apreciez pentru realizările lor, independent, și îi tratez individual. Încurajez la fiecare în parte ceea ce face bine, corectez acolo unde se greșește, fără să-i tratez ”la pachet” sau ”la plural” – niciodată nu strângeți după voi, fac mâncare și nimeni nu mănâncă, pentru că nu recunoașteți rămâneți amândoi fără jucărie.
  

Am văzut că unii părinți de ziua unuia dintre copii, cumpără cadou și celuilalt. Eu am încercat să respect ziua de naștere a fiecăruia. Le-am pregătit tort la fiecare, am făcut petrecere, le-am luat cadou, dar fiecare a fost cu ziua lui de naștere. Și au învățat astfel să respecte fericirea celuilalt și să se bucure împreună de ea!

• sunt prezentă. Știu totul despre ei, îmi povestesc ceea ce vor, le las libertatea de a avea și discuțiilor lor ”secrete”. Astfel, au încredere că dacă au nevoie să plângă vin și-mi plâng în brațe, dacă vor să râdă îmi cer să ne jucăm ”plăcinta” (un joc cu gâdilat) pentru că eu sunt mereu acolo. Cu toate că Andre stă mai puțin la școală decât Beti, am grijă să echilibrez timpul cu ea, când sunt acasă sau când o culc.
• m-am ținut întotdeauna de promisiuni. Chiar dacă le-am promis o înghețată în plus, fără să vreau, le-am dat-o. E un principiu de viață pe care vreau să-l aibă și copiii mei. Credeți sau nu, dar ieri, Andre a trimis-o înapoi pe Beti la masă să-și termine porția de orez pentru că așa promisese. Iar ea, a terminat-o sub privirea mea uluită. (Beni mănâncă extrem de greu)

– Promisiunea e promisiune, asta-i regula! i-a spus Andre hotărât.

• am vorbit mereu cu ei despre emoții și despre tot ce ne înconjoară– ”ce simți? cum te simți? te doare? cât de tare? spune-mi, vorbește-mi, sunt aici” și am repetat la nesfârșit, și continui să repet.
• avem noroc de educatori dedicați care duc mai departe principiile de educație de la noi din familie.

Cred totuși că, indiferent ce-aș face, copiii vor simți mereu că undeva, există o urmă de diferențiere între ei.

De altfel, am momente când Andre îmi spune seara la culcare:

– Astăzi stai mai mult cu mine, că toată ziua te-ai jucat cu Beti. Și stau, chiar dacă eu cred că am stat în mod egal cu fiecare în parte.

Dar faptul că știe să-mi spună, să-mi explice exact ceea ce-l doare, pentru mine este o mare realizare.

Sursa foto: aici