Povestea băiețelului bolnav și a fetiței care-i citea o poveste

Visez de vreo câțiva ani buni, mai exact de vreo 6, să vină într-o zi, așa o formă supraomenească la mine, prietenoasă și cu bomboane în buzunar și în timp ce vorbesc singură că iar am dat-o-n bară cu copiii, să-mi spună:

– Dinaaaaaaa, ești o mamă minunatăăăăăă! Eforturile tale se văd dincolo de cât putem noi, supraoamenii, cuprinde cu ochiul și cu minteaaaaaaa! Îți garantez peste ani că vei avea copii fericiți, împliniți și fix așa cum visezi atunci când ai băut suficientă cafeaaaaaa! Ai încredere în tine, ești o mamă bună!

Și să se facă nevăzută, dar să-mi lase scris tot ce mi-a spus ca să pot reciti de câte ori am nevoie de o confirmare serioasă, care să-mi umple sufletul de încredere.

Ei bine, miracolul s-a împlinit

O să ziceți că m-am damblagit de tot, dar vă vine să credeți că mi s-a îndeplinit visul?

Făceți-vă o cafea, întindeți-vă picioarele pe scaunul din fața voastră și ascultați aici povestea.

Azi noapte, pe la 1, îl aud pe Andre bâjbâind pe la ușa mea.

– Mami, vomit! îmi strigă el speriat.

Mă ridic din pat și ca într-un film care se repetă cam de când l-am născut mă îndrept spre baie. Știu ce mă așteaptă: o noapte albă, ceai și apă cu lingurița, șters podeaua cu șervețele umede, spălat așternuturi, pijamale și întins rufe în briza dimineții.

A îndrăznit careva să creadă că viața de mamă e simplă?

N-am fost departe de planificarea inițială. De data aceasta s-a alăturat și Beti. Nu la partea cu ștersul, ci la cea cu vomitatul. Partea bună e că dormind amândoi în același pat am avut mai puține așternuturi de spălat. I-am adus pe amândoi la mine în cameră, iar când gongul a bătut ora 5, am ațipit cu toții.

Când s-au trezit, Beti era mai bine, Andre încă vomita. Așa că, fără să mai stau pe gânduri, m-am urcat în mașină și-am plecat la farmacie.

– Dragii mei, mama se duce să vă cumpere câteva medicamente. Mă întorc imediat, le spun precum capra din poveste în timp ce ei se jucau în patul meu cu un zar și câțiva pioni. Are mama încredere în voi că stați împreună și vă jucați fără să vă certați, da? Andre, ai grijă de Beti, te rog.

Ei dau cuminți din cap și plec.

Nu stau mai mult de 20 de minute. La întoarcere îl găsesc pe poștaș în fața porții. Știa Creangă ce știa când a scris Capra cu trei iezi.

N-au deschis, așa că omul și-a completat actele ”în lipsă” și-a plecat.

Intru în casă, complet liniște.

Mă îndrept spre camera unde îi lăsasem jucându-se, nimeni.

Mă îndrept spre camera lor. Deschid ușor ușa, și-l văd în semiumbră pe Andre întins în pat cu ochii închiși. Lângă el, pe marginea saltelei stătea Beti cu o carte în mână. Îi ”citea” o poveste, ajutându-se de poze.

Arătarea supraomenească tocmai își luase zborul, lăsându-mi bomboane pentru cafeaua de la 5

De 6 ani, de când sunt mamă, am căutat mereu să nu mă culc seara tristă, să fiu bine cu cel de lângă mine, să caut zâmbete chiar și atunci când lumea-i contrară și să arăt optimism în clipele noastre grele.

Și mi-am dorit nespus, dincolo de zâmbetele noastre de zi cu zi, îmbrățișările și totodată lacrimile împărțite egal între noi, cuvintele blânde și declarațiile de dragoste, să știu cumva că fac bine. Că sunt pe drumul cel bun, fără să mă compar cu vecina, cu prietena, cu mama sau cu bunica. Fără să mă uit la ceilalți copii și să mi-i validez pe-ai mei.

Eu, independent de ceilalți din jurul meu, fac bine?

Imaginea copiilor mei, unul bolnav, iar celălalt citindu-i la 4 ani dintr-o carte cu poze mi-a confirmat azi trei lucruri:

• oricât de nebunești pot fi visele, dacă crezi cu adevărat ele se pot îndeplini
• exemplul personal stă la baza educației din familie
• confirmarea că faci bine e chiar acolo, sub ochii tăi și nicidecum pe vizorul ușii de la intrare.

Iar când ei vor fi mari, și cotidianul ne va răpi din timp și răbdare, o să le zic de acest tablou, de această plasă de siguranță, amintindu-le că mai presus de orice, de orice în lumea asta, stă iubirea: dintre noi, ca familie, și dintre cei care decidem să ne fie familie.

Sursa foto