Nu am fost niciodată în relație de prietenie cu mâncarea. Decât să mănânc, mai bine mă pui să prășesc.  Când eram la liceu, orice minut pierdut cu mâncatul era calculat în pagini de citit dintr-o carte. Atunci a fost pentru prima dată când m-am întrebat: cum ar fi să se găsească mâncare la plic sau sub formă de pastile. Să înghit una și să-mi treacă foamea. Când i-am povestit unei prietene gândul nebun, mi-a replicat: – Și cum rămâne cu plăcerea gustului? – Ce-i aia? Chiar nu înțelegeam sensul. Azi, nu sunt foarte departe de momentele acelea. N-aș mânca pastile în loc de o friptură bună de vită la Osho…