-
De ce nu plec din România
Nu am suficiente degete să număr de câte ori am fost întrebată de ce mai stăm în România, de ce nu plecăm? Ce ne ține aici? Când ne-am întors în 2005 în România a fost decizia lui Cris. Trebuia să-mi finalizez cursurile. Cât de important era asta pentru el pe atât de puțin conta pentru mine. Nu era ca și când aș fi făcut facultatea la care visam. Iar când nu îți dorești din tot sufletul, nu poți face sacrificii să obții ceva. Aș fi făcut orice doar să rămân în Portugalia. Diferențele erau uimitoare între respectul pe care ți-l ofereau oamenii și calitatea vieții. Urma să ne întoarcem după…
-
Acelor mame care au stat la rând la lapte, în loc să citească cărți de parenting
Acum 2 zile am scris asta pe Facebook: Azi am primit primul email de la scoala unde va merge Andre din toamna, prin care ne invita la festivitatea de deschidere si cunoasterea invatatoarei. Mi-a venit sa plang! Si nu de bucurie. M-a cuprins pe loc frica. Ca si cand o gaura neagra m-ar fi supt pe loc si m-ar fi dus acum 28 de ani in urma, in prima mea zi de scoala. Imbulzeala, multi copii plangand, parinti stresati, sunetul absurd de galagios al soneriei, racoarea de toamna, tata care trebuia sa ajunga la serviciu altfel il penalizau, totul imi dadea fiori. Pe picior aveam o arsura mare. Nu vazusem…
-
Ce se vede de la noi, pe plaja la ei
Se împlinesc în curând 4 săptămâni de când sunt plecata la mare singură cu copiii, în Portugalia. Ca să clarific din start diferențele culturale, probabil numai la noi și în alte 2-3 țări, pe care eu nu le cunosc, să se mai întâlnească bunici care să aibă grijă de nepoți. Pe la alții, bunicii îți iau pensia la subțiori și se apucă de traversat lumea-n lung și-n lat. Cei ce nu-și permit, stau acasă și se bucură unul de altul, păzind gospodăria. În cazul meu, încă mai muncesc. Așa că, în caz că aveți bunici de vă ajută, pupați-i cu foc, sunați-i și mulțumiți-le înmiit că sunt aur pur pe…
-
Înainte și după al doilea copil
Am 22 de săptămâni. Și o fetiță sănătoasă care urmează să se nască în aprilie. Poate chiar și mai devreme, calculând după țopăielile lui Andre pe burta mea și numărul de „în bațe”, „în bațe”. Știe că mami are un bebe, îl arată cu mânuța și îi dă nenumărate pupicuri. Va face în curând 2 ani. Încă e mic pentru a înțelege exact ce se va întâmpla în curând. Sunt însă optimistă că echilibrul nostru se va menține stabil în ciuda schimbărilor. Nu mi-am pus niciodată problema dacă va fi greu sau nu, însă, aparent, alții sunt mai speriați decât mine. Am fost avertizată de rude sau oameni necunoscuți pe…
S-ar putea să-ți placă și
Responsabilitatea nr. 1 ca părinte
Cine este mai presus decât copilul meu?
Copil obez și fericit nu există
-
Despre Portugalia și cum mi s-a schimbat viața (partea 3) – E scris în picăturile de mare și în firele de nisip
(Continuare de la partea 1 și partea 2) În ziua în care am sosit în casă, fetele urmau să plece la cinema. Nici azi nu-mi este clar dacă ieșirea a fost plănuită datorită sosirii mele sau era deja stabilită, însă m-au invitat și pe mine. Eram extrem de obosită și nu aș fi vrut să mă duc, dar am vrut să evit să fac o impresie proastă. Știți voi, suntem cei care au învățat că este important să se simtă ceilalți bine și mai apoi, noi. Și totuși, lecția asta pe care azi încercăm să o extirpăm ca pe o infecție, pe mine m-a adus mai aproape de împlinirea de…
-
Despre Portugalia și cum mi s-a schimbat viața (partea 2). Experiența care te transformă
(Continuare de la Partea 1, pe care o găsiți aici) Sosirea în Portugalia Am aterizat în Lisabona, într-o zi de duminică, într-un un aeroport însorit, aglomerat, în care nu mă aștepta nimeni. Trebuia să mă descurc. Primisem de la asociația care mă invitase acolo indicații despre cum să nu iau orice taxi la întâmplare, ci doar din cele staționate în fața aeroportului. Astfel, cumva, plutea deasupra acelui întreg necunoscut și nou, sentimentul de ”acasă”. Iar cum la mine acasă nu mi-aș fi permis vreodată să iau taxi-ul, am preferat să aleg opțiunea doi, respectiv autobuzul pana la Gara Oriente. Am cerut indicații de la un domn drăguț de la ghișeu…
-
Prietena mea genială, Elena Ferrante. Trăiește, iubește și dacă te doare, lasă!
M-am culcat azi noapte la 3. Acum două nopți, la fel. Și alte nopți înainte, tot cam așa. Cu doi copii singură în concediu, sau cum s-o numi el, probabil vă imaginați deja că am ajuns un fel de mombie = mamă+ zombie, în timpul zilei. În timpul nopții citesc această carte, Prietena mea genială, de Elena Ferrante, care m-a înnebunit de cap. M-a înșfăcat cu ghearele până la sânge. M-a lăsat fără aer. Fără vlagă. Fără putere de a decide asupra destinelor. M-a șocat, ca apoi să mă elibereze din nou. Mi-am regăsit copiii în cele două fetițe, prietene și inamice în același timp. Apoi, să-mi dau seama că…
-
Fericirea în cuplu, între o fotografie perfectă și reuniune de familie
Admir în jurul meu cuplurile de portughezi. Mă surprinde, ca de fiecare dată când vin la mare, modul în care se prezintă femeile. Nu sunt stresate că au câteva kg în plus, că nu au brațele depilate, manichiura făcută sau gene false. Sunt atât de naturale, încât mă surprind. Româncele nu ar pleca nici în ruptul capului la mare cu unghia căzută sau nepensate. Portughezele nu au nici un stres să își pună bikini brazilieni peste câteva kg în plus. Excepții există – avem și noi glutamatul nostru, cum au și ei fotomodelele lor. Continui să privesc. Ei se joacă cu copiii. Ele citesc. Prietenii noștri portughezi au același obicei.…
-
(Doar) 5 pași simpli pentru un concediu reușit cu copiii
Apreciez puțin spre deloc articolele de tipul: 5 pași pentru a-ți învăța copilul să facă la oliță 10 pași pentru a trece mai ușor peste despărțirea de soțul tău cum să-ți adormi copilul în doar 3 pași, etc Pentru că nu cred că există rețete către fericire. Există liste minune, dar nu acolo unde lucrurile nu stau în controlul nostru. Articolul de mai jos se dorește un pamflet. Al vieții mele și poate al unora dintre voi. Tot să fie vreo 5 ani de când ne facem concediile alături de copii. La început, lejer cu unul. Apoi, foarte interesant și antrenant cu amândoi. Abia de curând, am reușit să înțeleg…
-
Scările la casă, pericol sau probă de curaj?
Andre a făcut de curând 1 an și 11 luni. Mă pregătesc să îi fac o super petrecere de 2 ani. El nu știe și nici nu se așteaptă, dar mami este extrem de încântată! Na, până la vreo 4 ani petrecerile sunt mai mult pentru părinți decât pentru sărbătorit. La capitolul cunoașterea mediului înconjurător, se poate lăuda că știe deja toate animalele domestice cu limba în care vorbește fiecare. Mai în română, mai în portugheză, reușește să-și impresioneze cumva părinții. La relații sociale, a reușit să o învețe și pe educatoarea lui ceva limbi străine, că nu prea se înțelegeau la animalele domestice: ham ham face „o cao” si…
