Prietena mea genială, Elena Ferrante. Trăiește, iubește și dacă te doare, lasă!

M-am culcat azi noapte la 3. Acum două nopți, la fel. Și alte nopți înainte, tot cam așa. Cu doi copii singură în concediu, sau cum s-o numi el, probabil vă imaginați deja că am ajuns un fel de mombie = mamă+ zombie, în timpul zilei.

În timpul nopții citesc această carte, Prietena mea genială, de Elena Ferrante, care m-a înnebunit de cap.

M-a înșfăcat cu ghearele până la sânge. M-a lăsat fără aer. Fără vlagă. Fără putere de a decide asupra destinelor. M-a șocat, ca apoi să mă elibereze din nou.

Mi-am regăsit copiii în cele două fetițe, prietene și inamice în același timp. Apoi, să-mi dau seama că de fapt, întreaga lume funcționează între invidie, competiție, bunăstare, faimă, mai ales iubire și ură, dorință și încredere (oarbă). Și că de fapt, prietenia dintre cele două nu e nimic mai mult decât noi, eu cu tine, tu cu ea, ea cu noi, noi cu voi. Atât de simplu. Atât de dur.

Apoi, m-a luat și m-a aruncat brutal în trecut. M-a făcut să mă regăsesc și să mă pierd de un milion de ori. Am citit și recitit paragrafe de câte 2-3 ori, să simt din nou, să înțeleg momente din timpuri diferite, dar cu personaje atât de similare. Am trăit pentru fiecare lacrimă, iubire neîmplinită, copil născut, căsătorie menită eșecului.

Mi s-a reconfirmat că iubirile adolescentine trebuie trăite la momentul potrivit, iar căsătoria e mai mult decât ”sex, drugs and rock`n roll”.

Am iubit până la epuizare alături de scriitoare un băiat frumos, un coleg de școală mai mare, Nino, ca să aflu azi noapte, la ora 2 că o înșela cu tot cartierul. Iar pentru prima dată în viața mea, și am citit ceva cărți la viața mea, m-a șocat atât de mult paragraful în care povestea întâmplarea, încât nu am putut să dorm toată noaptea. De parcă mi s-ar fi rescris propria-mi poveste, pe când aveam vreo 17 ani și iubeam un băiat mai mare ca mine, de liceu. Și mi-a povestit o prietenă bună, ce făcea, pe când eu eram acasă.

După o noapte albă, am continuat să citesc. Sunt încă prinsă în mreje. Ne revenim ușor la forma inițială. Nimeni nu este de neînlocuit.

Ridic capul și mă gândesc: și eu aș fi putut alege greșit. Nu o dată, de zeci de ori. De ce a fost să fie diferit?

Cred în continuare că suferința din iubire e foarte greu de dus. Și mai cred că, anumite iubiri trebuie consumate la timpul lor. Acelea care te lasă fără grai și vlagă. Care te mănâncă pe dinăuntru cu atâta forță de nu mai știi dacă e plăcere sau dezgust. Acele iubiri tumultoase care te erodează și te slăbesc trebuie trăite și lăsate.

Altfel, se întorc împotriva noastră ca un bumerang și nu ne dau pace până nu ne retează capul cu totul.

Sursa foto: aici