Educația copilului cu blândețe începe prin ascultarea adultului cu blândețe

Mi se pare incredibil, din nou, cât de mult se vorbește în lumea asta despre educația cu blândețe a copiilor, despre cum să îi facem să se simtă bine, iubiți, acceptați, valoroși, etc, etc, etc și cât de puțin despre aplicarea acestei educații la modul concret.

A face un copil să se simtă iubit nu înseamnă să îl iei pur și simplu în brațe și să-i spui ”te iubesc”, dacă tu nu știi cum e să fii luat în brațe și cum să ți se spună ”te iubesc” la modul cel mai sincer, cum numai un părinte o poate face.

Pentru că sentimentul de a iubi pe cineva vine din inimă, trebuie să simți iubirea, altfel, ea nu există doar spunând-o, din cap.

De aceea, sunt mame care după ce nasc copii nu știu să-i accepte și le este groază să pronunțe, da ce spun eu să pronunțe?, le este groază să recunoască ele, în sufletul lor, că ar fi puse la zid și omorâte cu pietre.

Sunt mame care devin mame așa, pur și simplu, din cap, cum le spun eu, că a venit momentul să facă un copil, ceasul biologic, și îl cresc pe pilot automat, ascultă în stânga și în dreapta, fără să poată să se întoarcă la ele și să caute acolo iubirea și credința că se poate în ritmul lor, fără presiune din afara.

Aici cred că se încadrează majoritatea, cu variațiuni, desigur. Facem copii că ne iubim partenerul, mă rog, credem noi, mai ascultăm și ce zice la radio că e bine să ne confirme cineva că suntem pe drumul cel bun, mai facem și ca noi, o mai dăm în bară, ne revenim și tot așa. Dar, la bază, e primul nivel de conștiință, facem copii că asta ne este natura.

Și să nu vă supărați pe mine, dar care e diferența între noi și mamele noastre atât de mult judecate că ne-au bătut sau ne-au tratat cu răceală, când noi nu ne batem copiii și nici nu-i jignim, dar le oferim totul pe tavă, nu le punem limite sănătoase și nici nu reușim să avem o relație echilibrată părinte – copil, ducându-ne în extrema cealaltă? Mintea noastră este atât de mult în teama de a nu repeta un model de acasă, încât chiar asta face, aparent în direcția opusă, la bază este tot o educație bazată pe informații și nu pe emoție. Mai concret, din teama de a nu fi un părinte rău. Dar știți voi cu teama. De ce ne este frică….și se aplică, pe cuvânt.

Sau cei care duc relația cu copilul la nivel de codependență. Dacă pățește ceva copilul este sfîrșitul lumii, viața noastră s-a încheiat la prima căzătură, zgîrăietură sau răceală. Nu mai judecăm conștient, se activează în noi cele mai puternice emoții asupra cărora nu avem control și s-a terminat povestea, nu ne mai oprește nimeni din criză. Pe principiul drobului de sare.

Nu e nici o diferență între noi și mamele noastre, dacă nu ne oprim din goana asta de a crește copii cu blândețe ca să ne acceptăm, în primul rând, pe noi, părinții, cu blândețe. Cu furie, supărare, eșecuri, greșeli, mari, foarte mari, mai mici, cu totul.

Știu, o să spuneți, eu mă accept, trecutul e trecut, dar eu am să vă spun că asta e din minte.

Mintea este atât de inteligentă încât să vă spună numai ce vreți voi să auziți și să vă confirme ca să vă fie bine. Unde bine nu înseamnă neapărat să vă simțiți bine, ci binele acela, așa cum l-ați învățat la voi, acasă.

În întâlnirile mele cu diverse persoane care îmi cer opinia, îi întreb, bazându-mă evident, pe hărțile cu care lucrez și foarte multă intuiție:

– La tine acasă a existat vreo situație de abuz fizic?

– Nu! este primul răspuns.

Zic:

– Cum simți tu că era atmosfera de la tine de acasă când erai copil.

– Uite, acuma că mă întrebi, începe să mă doară rău stomacul. Parcă a fost o dată când a fugit mama de-acasă. Și totuși, tata era foarte blând.

Cam așa sunt toate discuțiile. Și e normal să te doară stomacul, capul sau să nu-ți mai simți vreun membru, de corpul fizic nu ai cum să fugi.

Este incredibil cât de mult ne sabotează mintea numai să nu cumva să schimbăm drumul cunoscut.

Problema e că asta se vede, de multe ori, în relație cu copiii, cu partenerul sau cu jobul.

Până nu vine un trigger să ne ridice mingea la fileu și să ne spună: aici ai de lucrat! noi nu avem cum să vedem.

Iar când vine triggerul printr-un copil care țipă că vrea cartofi prăjiți, ce facem: îi dăm cartofi prăjiți. Când urlă, ce facem? Urlăm și noi.

Apoi, citim pe internet și aflăm că ar trebui să-l luăm în brațe.

Așa e, dar cum să iei un copil care urlă în brațe dacă tu nu ai fost în viața ta luat în brațe când ai suferit? Nu ai cum decât din minte.

Și-l iei pentru că ți se pare corect, dar asta cu luatul în brațe din minte nu ține decât foarte puțin, până la următoarea criză.

Înăuntrul tău inima suferă că ai vrea și tu luat în brațe și nu are cine. Și asta este. Nu are cine.

Mama nu mai e, tata e departe, nu este responsabilitatea partenerului și nici a copilului.

Ești singur, da. Ăsta e adevărul. Este responsabilitatea ta să te iei în brațe ca să poți apoi, să-ți iei, pe bune, copilul în brațe. Să simți dacă ești în relația potrivit cu partenerul sau la jobul potrivit.

Iar acum poți să plângi și să te iei în brațe.

Pentru că ești singur și numai tu poți să-ți șergi lacrimile

Urlă, plângi, nu e corect că ai fi vrut și tu în brațe și n-ai primit, așa e!

Dar acum ești mare și te poți lua pe tine, mic, în brațe. La început va fi greu, te va durea inima și sufletul.

Vei plânge mult, și e ok. Copiii plâng mult, dacă sunt lăsați.

Apoi, ușor, va fi mai bine.

Vei începe să simți cu totul. Abia acum, copilul se va liniști în brațe, pertenerul se va schimba și tu vei vedea calea ta dreaptă, vei știi dacă ești la jobul potrivit.

E o altă cunoaștere, foarte adâncă și clarificatoare care îți va pune ordine în viață.

Numai dacă vrei. Pentru restul, există mereu liste scurte și drumul cunoscut de minte.

Știți voi, viața e mereu o alegere.