Lasă să plece oamenii care nu sunt pregătiți să te iubească

Anthony Hopkins spunea:

”Lasă să plece oamenii care nu sunt pregătiți să te iubească.

Acesta este cel mai greu lucru pe care va trebui să-l faci vreodată în viața ta și va fi, de asemenea, cel mai important lucru.

Nu mai avea conversații dificile cu oameni care nu vor să se schimbe.
Nu mai apărea pentru oamenii care nu au niciun interes în prezența ta.
Știu că instinctul tău este să faci tot ce poți pentru a câștiga aprecierea celor din jur, dar este un impuls care îți fură timpul, energia, sănătatea mentală și fizică.

Când începi să lupți pentru o viață cu bucurie, interes și angajament, nu toată lumea va fi pregătită să te urmeze în acel loc.
Asta nu înseamnă că trebuie să schimbi cine ești, înseamnă că trebuie să renunți la oamenii care nu sunt pregătiți să fie cu tine.
Dacă ești exclus, insultat, uitat sau ignorat de oamenii cărora le acorzi timp, nu îți faci o favoare continuând să le oferi energia și viața ta.

Adevărul este că nu ești pentru toată lumea și nu toată lumea este pentru tine.

Acesta este ceea ce îl face atât de special atunci când găsești oameni cu care ai prietenie sau dragoste.
Veți ști cât de prețios este pentru că ați experimentat ceea ce nu este.
Există miliarde de oameni pe această planetă și mulți dintre ei îi vei găsi la nivelul tău de interes și angajament.
Poate dacă nu mai apari, ei nu te vor căuta.
Poate dacă nu mai încercați, relația se termină.
Poate dacă nu mai trimiteți mesaje, telefonul tău va rămâne întunecat săptămâni întregi.
Asta nu înseamnă că ai stricat relația, înseamnă că singurul lucru care o ținea a fost energia pe care doar tu i-ai dat-o pentru a o păstra.
Asta nu este dragoste, este atașament. Și oferă o șansă celor care nu o merită!
Meriți mult mai mult.

Cel mai valoros lucru pe care îl ai în viața ta este timpul și energia ta, deoarece ambele sunt limitate.

Oamenii și lucrurile cărora le oferi timpul și energia îți vor defini existența.
Când îți dai seama de asta începi să înțelegi de ce ești atât de anxios când petreci timp cu oameni, activități sau spații care nu ți se potrivesc și nu ar trebui să fie lângă tine.
Vei începe să realizezi că cel mai important lucru pe care îl poți face pentru tine și pentru toți cei din jurul tău este să-ți protejezi energia mai feroce decât orice altceva.

Fă din viața ta un refugiu sigur, în care doar oamenii compatibili cu tine au voie.

Nu ești responsabil pentru salvarea nimănui.
Nu este responsabilitatea ta să-i convingi să se îmbunătățească.
Nu este treaba ta să existe pentru oameni și să le oferi viața ta!

Meriți prietenii adevărate, angajamente adevărate și dragoste deplină cu oameni sănătoși și prosperi.
Decizia de a te distanța de oamenii dăunători îți va oferi dragostea, stima, fericirea și protecția pe care o meriți.”

M-a cutremurat fizic acest text. Am simțit cum încep să-mi furnice picioarele și stomacul să mi se strângă.

M-a durut.

Dar l-am recitit încă o dată și încă o dată și încă o dată. Am simțit durerea și mai puternic, și mai adânc, acut, în mine, până când a ajuns în suflet. Înăuntrul lui. Am simțit pieptul că mă arde, inima că îmi este străpunsă de mii de săbii, cuvinte pe care nu le-am primit, dar pe care le-am așteptat, gânduri care nu mi-au aparținut, dar pe care le-am acceptat ca și cum acela era adevărul, dar nu era. Nu era adevărul meu.

Adevărul e că adevărul e dincolo de noi și de puterea noastră de imaginație. Care tot din minte vine.

Adevărul e că adevărul e dincolo de durerea fizică și suferință. Care tot din minte vine.

Citesc astfel de texte aproape zilnic, e adevărat, că puține mă ating la punctele sensibile așa cum a făcut-o acesta.

Dar la finalul tuturora, rămân mereu cu întrebarea:

Și cum fac asta? Cum ajung la adevăr? Adevărul meu? Cum ajung dincolo? Dincolo de nevoia mea constantă de a ajuta, de a mă face utilă, de a mă lăsa pe mine în favoarea celorlalți, de a nu cere nimic pentru mine pentru că nu merit, pentru că nu am muncit suficient, pentru că nu am făcut suficient, dincolo de nevoia de a fi văzută, apreciată, acceptată, iubită?

Cum se face? Care sunt pașii? Cum să fac să-mi fie bine cu mine?

Teoria a fost dintotdeauna cea mai simplă. Să scrii despre cât de rău este să alegi să te epuizezi în beneficiul altora fără să primești recunoștință și iubire este cel mai simplu. Sau că timpul este limitat și avem doar viața asta să ne bucurăm de ea este un strop într-un ocean de zile în care te întrebi oare ce să mai faci ca să fie bine în casă, cum să-ți mai aduni răbdarea din colțuri ca să nu mai țipi la copii, de lacrimi pe ascuns ca să nu trebuiască să dai explicații: de ce plânge mama? pentru că ”mă ustură ochii” nu mai ține, de disperare că nu-ți mai răspunde la mesaje, că nu te mai vrea.

Un ocean de zile în care auzi:

– Nu e nevoie de nimic, ești ok așa cum ești! E ok așa cum e! E ok așa cum sunt!

Iar tu, în continuare, mai vrei să faci ceva. Mai e nevoie de ceva. Se poate și mai bine. Încă nu merit acest ok.

– Timpul e limitat! se aude din nou în ecou.

– Dar nu pot să mă opresc! vine răspunsul din inima ta brusc.

În schimb, cum să fac să nu mai am constant să-mi umplu paharele de iubire prin suferință, ăsta da, examen practic cu propulsare sigură spre Absolut!

Cum se face?

Aș vrea să vă spun că e simplu ca o plimbare în parc. Sau așa cum spun cărțile de specialitate să te accepți așa cum ești, să vorbești cu copilul interior, să ai un prieten foarte bun cu care să poți vorbi despre suferința ta și multe altele care se mai spun și care se pot sau nu, aplica.

Eu nu sunt adepta pașilor prescriși, nu în această situație.

Cred că fiecare dintre noi suntem unici, chiar dacă suferința poate părea la fel sau chiar identică, în realitate, fiecare o gestionează conform propriilor puteri, capacități, intuiție ceea ce face ca rezolvarea să fie atât de personală.

De câte ori nu am auzit:

– Eu nu înțeleg de ce nu poți trece peste!

– Hai, gata, trecutul e trecut, mergi înainte!

– Iartă și ia-o de la capăt!

Dacă ar fi așa de simplu.

Și totuși, când am început să intru în profunzimea problemelor, aceleași persoane mi-au spus:

– Acum înțeleg de ce îți este așa de greu!

Pentru că fiecare are propria lui poveste și o decodifică diferit.

Sunt oameni care aleg să moară decât să se vindece emoțional. Pentru că oricât de prostesc ar suna, e mai ușor să mori decât să treci dincolo, în vindecarea emoțională.

Așa că, nu am cum să vă dau o schemă prescrisă pe care să o luați în fiecare dimineață pe stomacul gol.

În schimb, pot să vă spun ce am făcut eu.

Am avut încredere în VIAȚĂ!

Pe cât de simplu, pe atât de greu!

M-am lăsat în puterea vieții. Este incredibil de greu să te lași pur și simplu, să nu mai controlezi nimic, dar nu să nu-ți mai pese, ci să ai puterea să privești dincolo de ceea ce primești și să ai încredere că e ceea ce ai nevoie ca să-ți fie bine. Chiar dacă la prima vedere e rău.

Am să vă dau un exemplu.

Cei care au fost respinși în copilărie sau s-au simțit respinși, ori că au avut un frate mai mare și părinții nu au gestionat corespunzător nașterea lui, ori că vine dintr-o familie divorțată și părinții nu au gestionat corespunzător separarea, ori că a vrut să fie avortat și a scăpat, sau a fost un copil așa numit ”problemă”, iar părinții l-au evitat, vor dezvolta la maturitate relații nesănătoase așa cum vorbește și actorul de mai sus. Relații de atașament nesănătoase. Ar fi în stare să facă absolut orice, pe orice tip de relație, fie că vorbim de relații profesionale sau personale, numai să fie acceptați, văzuți.

De accea, avem prietenii care nu ne folosesc dar stăm îndârjiți acolo, sau relații de cuplu în care credem că mai putem face ceva că poate, poate ne vede și pe noi partenerul sau de teamă să nu fim din nou, respinși și abandonați.

Eu am trăit ani de zile demonstrând că sunt angajata model, mama model, soția model, femeia model fără ca cineva să-mi ceară ceva. Era numai în capul meu.

Și tot mai aveam ceva de făcut.

Încrederea în Viață a venit atunci când am avut curajul să spun că nu mai vreau așa. Cu teamă am renunțat la job, punctul meu cel mai sensibil, pentru că nu mă mai împlinea. Cu teamă mi-am asumat faptul că nu voi mai posta pe pagina de blog în fiecare zi la 9. Nici la 10 sau 11. Ci atunci când voi simți că pot transmite ceva util. Și nu ca să fiu văzută.

Nu mai am nevoie să fiu văzută. Pentru că eu sunt deja văzută. Cât sunt și sunt ok așa.

Cu teamă am spus prietenului drag: nu mă ajută conversația cu tine, chiar îmi face rău. Am plâns 3 zile și 3 nopți, dar apoi, mi-am regăsit puterea.

Cu teamă m-am dus la prietena mea bună și i-am spus: am greșit, îmi pare rău! Nu am știut să-mi gestionez furia și frica și neputința. Mi-a fost atât, atât de greu să accept că pot să nu fiu prietena perfectă, dar cel mai teamă mi-a fost că o pierd. Și nu am vrut și atunci, m-am lăsat în voia Vieții iar ea m-a iertat.

Cu teamă am acceptat că am pierdut un cercel tare iubit dintr-o pereche primită de la o fostă prietenă de-a mea la care gândeam că o să revin, și o să ne împăcăm. Dar Viața mi-a spus că e gata și că e ok să accept că atât a fost.

Cu teamă i-am spus soțului meu: mă transform și poate nu o să mai fiu femeia pe care o vrei în viața ta. Iar el mi-a spus: important e să fii tu fericită, iar apoi, mai vedem!

Cu teamă mi-am luat copiii și le-am zis, mami trece printr-o perioadă mai grea, dar vă iubesc și o să fiu mereu alături de voi. Iar ei m-au ajutat la curățat cartofi, la făcut curat în casă și la udat plantele, cu pisica și au făcut liniște când i-am rugat.

Am făcut ce am simțit, chiar dacă am avut o teamă viscerală în mine că pierd controlul, că pierd jobul, și familia, și oamenii din jurul meu, că pierd sensul și direcția.

Viața mi-a dat o cu totul altă traiectorie de care învăț acum să mă bucur!

Mi-a lăsat oamenii de care am nevoie să cresc, să mă dezvolt, care mă acceptă așa cum sunt. Care mă iubesc și nu pentru că au nevoie de mine, nu pentru că le răspund la o nevoie, ci pur și simplu,

Pentru că SUNT.

Voi călca rufe și voi face melci cu cacao copiilor.

O să mai plâng ceva vreme, pentru toți anii în care am zâmbit și n-a fost zâmbetul meu, dar am încredere că încep să trăiesc viața vieții mele!

Și Doamne cât de mult îmi place de mine!

Sper să vă fie de ajutor!