Locul acela purta numele tău
S-a întors către mine și mi-a spus:
– Unde vrei să mergem? Mi-a arătat harta cu insula, plimbându-și degetul pe punctele îngroșate. Se lasă seara, ar trebui să mergem să mâncăm pe undeva.
Soarele îmi ardea pielea prea albă pentru cele 42 de grade de afară. Aerul abia se putea respira. Aș fi plecat oriunde, cât mai repede. Aș fi plecat să visez, să umblu, să descopăr. Să mă fac una cu eterul, să mă transform, să zbor deasupra apei, să respir aerul răcoros al libertății, să fiu, să trăiesc fiecare clipă, să MĂ simt prin fiecare por de piele, să devin gânduri și apoi cuvinte.
– Vrei să mergem aici? Degetul lui s-a oprit pe un cuvânt scris cu litere ondulate, Φτελιά (Ftelia).
Am dat din cap aprobativ. Sub hanoracul cu care mă înfășurasem de teama soarelui, abia mai puteam respira. Pielea începuse să mă ardă, ochii să-mi oglindească imagini neclare și prea luminoase.
De pe drumul principal am intrat pe un drum de pământ la stânga, plin de gropi, vegetație uscată, aridă, cu câteva case cu obloanele trase și o vila pentru cazare cu sigla căzută. Le-am lăsat în urmă. Drumul a continuat mult, spre vale, ne-a dus departe, unde cerul se unea cu albastrul – verzui al mării. La orizont răsărea o casă uitată de lume, cu balcon larg și varul căzut.
Terasa dădea către o plajă largă, cu familii și copii. Și-apoi, întins albastru de apă.
Am început să urcăm scările. Ne-am încrucișat cu un tip ascuns sub multe haine care servea pe plajă. Ne-a făcut semn să urcăm, mai sus.
În capul scărilor, un domn cu pielea uscată și barbă stufoasă, cu mâinile dure și glasul sobru ne-a invitat la o masă aproape de marginea balconului. Vederea era spectaculoasă. Deasupra tuturor, cu apa mării abia mișcându-se, la umbră, priveam în depărtare și zăream infinitul. De iubire, de împlinire, de fericire.
Muzica îmi intra în gânduri și mă relaxa. Barca de pescuit era trasă la mal. Domnii cu barbă și pielea arsă se ocupau ziua de restaurant, iar seara ieșeau pe mare.
– Aici aș vrea să rămân pentru totdeauna, i-am spus. Să scriu gânduri, să trăiesc clipa, să respir marea. Să trăiesc acum pentru un milion de ani. Să stea timpul în loc!
A zâmbit.
Nu știu dacă înțelege. Dar știu sigur că se bucură că sunt fericită.
Cumva, dorința mea de a avea câteva zile doar pentru noi, plăcerea lui de a organiza totul până la ultimul detaliu, lăsatul meu în voia sorții, supărarea lui din ultimele zile că nu avem nici un program stabilit, plecatul dis de dimineață cu jumătate din lucrurile mele ”esențiale” pentru că tocmai ce descoperisem că nu avem bagaj de cală, au făcut din toate acestea un moment de regăsire.
A mea, că miracolul vine din destinul eliberat din frâie.
A lui, omul pentru care m-aș duce până la finalul lumii și m-aș arunca în neant știind că iubirea m-ar salva, cumva.
A noastră, așa cum eram acum 13 ani când ne-am cunoscut prima oară. Eu plină de povești, el plin de planuri.
Vacanța noastră, în doi, abia urma să înceapă.
***Cartea Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)
Genial articolul! Ca tot ce citesc de la tine. Bebeii noștri au 2 ani jumate unul și celălalt 1 lună. Anul acesta facem 13 ani de căsnicie și mă regăsesc în ceea ce scrii! Esti minunata!
Să îți trăiască și mulți ani fericiți împreună!
Noi facem anul acesta 8 ani.
Îți mulțumesc din suflet!