Vor crește mari, va fi mai simplu…

A venit și la mine timpul să le înțeleg pe mamele care au un singur copil și nu-l mai vor pe al doilea.

Mă rog, poate nu neapărat că nu-l mai vor, că poate dacă ar rămâne însărcinate nu s-ar face gaură în cer, dar nu țin în mod deosebit să mai aibă alți copii.

Acum ceva timp, citeam un articol despre o mămică ce explica de ce nu mai face al doilea copil. Nu prea am rezonat, nici nu prea am cum, dat fiind:

• că vin dintr-o familie cu doi copii, iar relația cu sora mea e mai mult decât specială
• că soră-mea are 4 copii și mi se pare că pe cât e de greu pe atât de frumos și palpitant este
• că soțul meu vine dintr-o familie cu 3 copii și mi se pare că e un model de echilibru, calm și modestie, cel puțin pentru mine. El e cel mai mare.
• că puținii oameni pe care-i cunosc singuri la părinți caută să-și înlocuiască nevoia de soră sau frate cu altcineva. Ceea ce, în limitarea mea, cred că nu e același lucru. Din experiența mea, respectiv în perioada în care nu aveam o relație foarte apropiată cu sora mea, adică de prin copilărie până pe la vreo 26-27 ani, nu am găsit pe nimeni să o poată înlocui. Am prietene bune, dar nimeni nu știe mai bine ca sora mea problemele de acasă, relația cu mama, tata și tot ce implică acest aspect.

Și știu că atunci când ei nu vor mai fi, vor trăi mereu prin sora mea, și când nu o să o mai sun pe mama să o întreb de ciorbă, o să o sun pe ea. Căci ea va fi atunci singura bucățică rămasă din părinții mei.

Dat fiind acestea, am judecat că fiecare este liber să facă ce vrea și câți copii dorește și am închis articolul.

Acum câteva zile, după ce experimentasem orice se putea face cu copiii în casă, ne-am urcat în mașină și am plecat la un loc de joacă din mall-ul vecin.

Am plecat târziu, pe la 12, într-o oră urmând să ne întoarcem, să mâncăm și să dormim, conform planului (de la care, se știe, nu abdic).

Am reușit să stăm până la ora 18.00. S-au jucat împreună, am mâncat și iar s-au jucat împreună. Eu am reușit să citesc câteva capitole bune dintr-o carte începută de ceva vreme și pe care nu mai reușeam s-o deschid. A fost prima dată în viața mea de mamă când am reușit să am un moment al meu și totuși cu copiii împreună.

Și-abia atunci le-am înțeles pe mamele cu un copil care nu se mai gândesc la al doilea. După 3 ani, să zicem, când copilul devine mai autonom și abia începi și tu să respiri normal, e cam greu să o iei de la capăt. Eu am luat-o când Andre nu era independent, deci nu știam cum e să ai și alte activități în afară să stai constant cu copilul să-i citești, să desenezi, să alergi, să vorbești, să-i povestești, să te trezești noaptea, să te stresezi că nu înțelegi ce spune, ce vrea, ce nevoie are.

O să crească, o să fie mai ușor!

Da, copiii mei au crescut. Sunt mai mari, mai independenți. Azi dimineață, Beti mi-a adus la pat cuțitul și portocala ca să i-o desfac. Nici nu am auzit-o trezindu-se.

Acum o lună țipa dimineața să îi dau cereale, azi își pune scaunul să ajungă la raft să-și ia singură.

Bineînțeles că greul de-abia de-acum începe. Doar că e alt tip de greu, un greu pe care eu îl gestionez muuuuuult mai bine. Vorbitul, explicatul, organizatul de activități și luarea deciziilor împreună și mai puțin trezitul noaptea, pasatul de fructe și cititul expresiilor faciale.

M-am întors din mall radiind. Eram mai obosită fizic ca niciodată după ce am stat pe un scaun de plastic 5 ore să citesc, dar relaxată psihic, văzându-mi copiii jucându-se împreună, independenți și fericiți.

Nici nu mi-a mai trebuit altceva!

Momentul meu de glorie tocmai se înfățișa în toată splendoarea lui.

Sursa foto: aici