20400 de ore
Copiii mei se ceartă între ei, dar nu prea se bat.
În primul rând pentru că nu au unde să vadă bătaie – amintiți-vă că modelul din familie stă la baza dezvoltării copilului în primii ani de viață.
În al doilea rând, am fost destul de prezentă între ei cât să apuc să evit astfel de conflicte.
Oricum parentingul modern e baza:
Tu cum crezi că se simte? Crezi că îl doare? Oare pe tine te-ar fi durut? Ce crezi că ai putea face să nu mai plângă?
Cu toate acestea, momentul cel mai bun pentru ei de a o pune de o bătaie zdravănă e când suntem toți trei în mașină, iar eu am 0 (zero) control asupra lor.
Nu știu dac apar soluții salvatoare în vreun capitol din cele 15 cărți de parenting care încă mă mai așteaptă pe noptieră să le citesc. Într-o zi.
Din păcate, viața cu doi copii se scurge mai repede decât aș putea să mai citesc ceva despre creșterea lor.
Azi, i-am lăsat câteva minute în mașină să intru la Mega să iau banane. Când m-am întors, păreau cam șifonați.
– Mami, îmi zice Andre în liniștea din mașină. Să știi că eu am plâns.
– Ce s-a întâmplat?
– Beti și-a scos cizmele și mi-a dat cu ele în față. Și m-a lovit la nas. M-a durut rău.
Beti plângea înfundat.
– Iar apoi, i-am dat și eu o palmă peste față.
Beti plânge și mai rău.
– Și crezi că a durut-o?
– Da, îmi zice el.
– Iar tu Beti, crezi că l-a durut când i-ai dat cu cizmele în față.
– Nu, îmi răspunde ea supărată.
– Păi și dacă el ți-ar da cu cizmele așa cu ai făcut-o tu, nu crezi că te-ar durea?
– Ba da, m-ar durea…., îmi răspunde ea mai mult s-o las în pace.
Am reușit până acasă să se îmbrățișeze. Nu știu dacă se va mai repeta curând povestea cu bătaia, cred că s-au învățat amândoi minte după smotoceala ce ș-au dat-o reciproc.
20400 de ore e diferența dintre copiii mei
Întâmplarea din mașină m-a pus pe gânduri. E o poveste care se repetă la nesfârșit. Până acum am gestionat-o cum am putut, dar e momentul să ”sap” adânc și să merg spre rădăcină.
De ce Beti nu reușește să empatizeze cu fratele ei? Știu că-l iubește, întreabă, plânge după el dar cu toate acestea când poate, i-ar da vreo câteva din tot sufletul ei.
Diferența dintre copiii mei sunt 2 ani și 4 luni, mai exact 20 400 de ore în care Andre a beneficiat de toată atenția mea. Sunt 20 400 de ore pe care Beti le resimte inconștient.
Viața nu e matematică pură. Iar iubirea mamei nu se calculează în ore și minute. Din contră, ea se înmulțește cu fiecare copil.
Cu toate acestea, primul copil vine mereu cu avantajul de o avea pe mama lui doar pentru el.
Și al doilea copil vine cu aceleași nevoi. Vrea și el timp doar pentru el. Să i se ofere atenție doar lui. Să fie numai el pentru un moment dat de timp. Doar el și cu mama lui. Unic.
20 400 de ore de care celălalt copil n-a beneficiat.
Iar când eu ies din raza de acțiune, e momentul propice ca Beti să se răzbună pe timpul petrecut cu Andre și de care ea nu beneficiază.
De ceva vreme am început Proiectul – Timp Special cu Beti.
Prima fază a fost să-mi aleagă ținuta pentru live-ul cu nr. 13 de la Cafeaua de la 10.
Apoi, am ieșit într-o sâmbătă în oraș numai noi două. A fost foarte distractiv. Și de unde credeam că o să-mi ceară să-i cumpăr o grămadă de chestii, am stat minute în șir să se joace în Carrefour într-un spațiu amenajat pentru copii.
După întâmplarea de astăzi mi-am dat seama că nu e suficient. 20 400 de ore sunt multe ore și nu un pahar, o găleată întreagă de atenție de umplut.
E un efort pe care-l fac cu mine zi de zi. Să vorbesc cu ea, când eu nu sunt foarte vorbăreață, să fac ce zice ea, când eu nu sunt foarte flexibilă.
Așa vin copiii.
Ca o proiecție a noastră mai bună în lume.
