Ceea ce ne dorim la copiii noștri începe cu a face pentru noi înșine

Una dintre preocupările majore în ceea ce privește copiii mei astăzi este relația lor cu cei din jur.

Dacă atunci când erau mici copii am fost concentrată pe programul de masă și somn sănătos, iar mai apoi pe acomodarea la școală și programul de lucru, astăzi, cel mai mult mă interesează modul cum se raportează la colegi și prieteni.

Desigur, acest proces începe încă de dinainte să se nască copilul, de la modul cum ne pregătim pentru venirea lui pe lume, până la cât de des îl luăm în brațe și cu câtă blândețe îl tratăm mai ales în perioadele de criză.

Modul cum se raportează copilul nostru la factorii externi pleacă de la educația emoțională pe care a primit-o în familie.

Iar educația emoțională pe care a primit-o în familie depinde de cât de dezvoltați emoțional sunt părinții. E ca atunci când eu, de exemplu, am fost praf la mate și mă aștept să pot să-l ajut acum pe copil la tema pentru acasă.

N-am cum și îmi asum. De aceea, merge la școală unde îl învață un profesor specializat și, mai departe, după caz, face pregătire.

Din fericire, povestea cu emoțiile ar putea fi mai simplă dacă ne-am da voie să simțim ca adulți, dacă ne-am trata la un specialist sau măcar, dacă am avea mai mult curaj să vorbim despre ele.

Cunosc, în continuare, enorm de mulți părinți care consideră dezvoltarea emoțională un non sens și o fiță de secol 21. Sau, la polul opus, ceva extrem de greu de dus și mai bine, nu vorbim despre asta.

Din păcate, în ambele situații, copiii vor suferi de aceleași povești preluate de la părinți și nerezolvate.

Fie că vorbim de lipsă de încredere, curaj, asumare, nevoie de atenție sau confirmare.

Ziua în care a venit copilul de la școală flămând pentru că și-a dat tot pachetul colegilor de clasă mi-a ridicat mingea la fileu.

Inițial m-am enervat, ca orice mamă care îl trimite pe copil la școală cu 2 feluri de biscuiți, castravete, morcov ca să nu rămână flămînd și el se întoarce cu burta goală.

Pe de altă parte, n-am putut să nu mă bucur de bucuria lui că era tare încântat că a hrănit tot grupul de prieteni.

Așa că am stat puțin cu mine să mă întreb:

– De fapt, ce mă enervează mai mult? Că a rămas copilul flămând sau că nu a știut să pună limite și să-și păstreze și lui o felie de castravete?

Bineînțeles că m-a deranjat faptul că nu a pus limite sănătoase cum, de altfel, nici eu nu știu să pun limite sănătoase.

Când fac pâine sau plăcintă, pe toată îmi vine să o dau pomană celor din jur. Rămân eu flămândă numai să aibă cel de lângă mine ce mânca. Stau eu nopțile să plâng, numai să-i fie celuilalt bine. Dacă aș putea, aș face un schimb de creier emoțional numai să nu mai sufere cei de lângă mine așa cum îi văd că o fac. Și nu vor să vadă și nu pot să vadă.

Și când nu pot, urlă în mine durerea și-mi vine să mor de nervi!

Așa cum am făcut când a venit copilul acasă flămând!

În orice tip de relație, în absolut orice tip de relație este nevoie să se pune limite sănătoase și clare ca relația să funcționeze!

Dacă copiii nu au învățat asta acasă de la părinți, o să învețe de la niște străini și părinții pierd orice control asupra lecțiilor predate.

Așa că, înainte de orice, părinții au nevoie să învețe să pună limite sănătoase, în primul rând,  în relație cu ei înșiși.

Nu-mi dau haina de pe mine dacă nu mai am cu ce mă îmbrăca.

Nu-mi iau bucata de pâine de la gură dacă nu mai am altceva să mănânc.

Nu-mi petrec nopțile aiurea dacă mâine am nevoie să mă trezesc devreme pentru serviciu.

Nu-mi iau copiii cu mine în absolut toate vacanțele dacă eu am nevoie de timp pentru mine.

Cum ai putea să predai starea de bine copilului tău dacă tu nu o trăiești? Nu o simți? Nu știi cum arată?

Cum ai putea să-i predai copilului tău cum e să fii sănătos dacă tu mănânci fast food?

Cum ai putea să-i predai copilului tău cum arată o relație sănătoasă de cuplu sau de prietenie dacă tu nu iubești și nu respecți?

Știți, probabil, jocul acela de încredere în care delimitați un spațiu cu creta sau scotch, pe pardosea, în casă și intrați înăuntru împreună cu copilul. Acest ”spațiu sigur” îl ajută să înțeleagă ce reprezintă limitele sănătoase, cine merită să între în spațiul lui sigur și în ce condiții.

Înainte să faceți asta cu copiii, vă invit să faceți același exercițiu mental cu voi înșivă.

Verificați cine este deja în spațiul vostru sigur și dacă merită. Primiți de la persoanele respective ceea ce aveți nevoie? Oferiți ceea ce au ele nevoie? Dacă nu știți sau nu sunteți siguri, întrebați-i, căci numai printr-o comunicare asertivă veți putea ajunge să aveți relații sănătoase.

O să fiți suprinși că în momentul în care veți reuși să restabiliți limitele sănătoase pentru voi:

  • nu mai accept să-mi vorbești așa
  • nu-mi place când uiți diferite lucruri acasă, simt că nu-mi respecți timpul
  • acum nu te pot asculta pentru că sunt tare supărată
  • am nevoie să-mi răspunzi la această întrebare fătă să mă mai eviți
  • m-a deranjat când ai trecut peste dorința mea, iar acum am nevoie de timp să-mi revin

Toți cei din jur își vor schimba abordarea.

Cei care se vor speria, vor pleca, cei care vă vor aprecia curajul vor rămâne, copiii vă vor iubi și mai mult pentru că vor vedea în voi un om matur și asumat în spațiul sigur al vieții.

Și vor vrea și ei la fel!

By Published On: 09/09/2022Categories: Jurnal de părinte, Stil de viață, Uncategorized0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment