-
Cum a fost viața ta?
Probabil, acesta va fi ultimul meu articol din 2016. Știți, în blogging se încurajează scrisul unui articol pe zi, pentru a-ți crește numărul de cititori, pentru a fi prezent, pentru a-ți fideliza cititorii. Eu cred în asta până la punctul când nu ai ce scrie interesant – mi-e greu să cred că ai tot timpul ceva palpitant de spus, nu ai cum să scrii – ești plecat, nu ai internet, etc și atunci, decât să scrii doar pentru a scrie un articol pe zi, mai bine te abții. Oamenii care te citesc cu adevărat vor fi acolo și mâine și poimâine și te vor aprecia la fel sau poate chiar…
S-ar putea să-ți placă și
Cu ce rămân copiii din aceste sărbători?
Majoră, vaccinată și responsabilă social
Copilul meu. Copilul. Eu.
-
A venit vacanța, cu trenul din Franțaaaaaa!!!
Gata, suntem în vacanță. S-a terminat cu trimisul emailurilor, vorbitul la telefon, dusul la baie singur, statul pe Facebook doar așa în dorul lelii, deschisul laptopului, mâncatului pe genunchi, băutului de cafea caldă, plimbatului prin Lidl. Bine ai venit Monopoly Junior, carioci și cărți de colorat, gătit a câte trei feluri de mâncare, ieșit în parc, jucat fotbal, descoperind toate locurile de joacă deschise în perioada asta, jocuri de construit, timp special, mami, mami, mami, mami, mami, mami, mami, mami, mami, mami, maaaaaaaaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, maaaaaaaaaaaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! Bine am intrat în lumea copilăriei! Următoarele articole vor fi probabil despre cât de fericită sunt că în final se joacă și copiii mei împreună –…
-
Mama mea e magică!
Ce perioadă obositoare ni se așterne-n față. De vreo 2 săptămâni nu mai reușesc să scot capul la lumină. Știu, nu sunt singura, nici măcar una la un milion. Sunt probabil eu și încă 99% din întreaga populație a planetei la acest moment. Alerg după cadouri, se merge greu, mi-au furat oglinzile, nu reușesc să mi le inscripționez, am pierdut o grămadă de timp și cu asta. Cozile sunt interminabile la orice, magazinele arhipline, serbări peste serbări, săptămâna asta Andre are campionat de fotbal, unde nu (prea) joacă dar trebuie să fie prezent pentru creșterea încrederii în sine și a satisfacției nevoii de apartenență la grup. În fiecare zi de…
-
”Comunicarea care pe care”
Am pus în ghilimele această expresie pentru că am preluat-o de la soră-mea din formările ei de acum o mie de ani lumină și nu știu sigur dacă a căpătat-o și ea de pe undeva sau nu. Însă, prefer să nu-mi însușesc lucruri care nu-mi aparțin. Atât cât sunt conștientă de ele. Sunt puține lucruri care mă obosesc până la nivel de extenuare în viața asta a mea. Primul și de departe este traficul. Al doilea este comunicarea. Iar dacă stau bine și mă gândesc, traficul e tot un fel de comunicare, mutuală, tacită. Deci, reformulând, mă extenuează complet comunicarea. De zi cu zi. Cu oamenii din jur, în special.…
-
Mamele perfecte nu au copii
E bine câteodată să mai ieși din bula ta. Din pătrățica ta confortabilă unde copiii mai mănâncă și zahăr, se uită la televizor, au fular la gură și 3 rânduri de căciuli. E bine pentru că ți se confirmă, prin comparație, că tu ești o mamă bună. Mult mai bună ca cealaltă. Asta din nevoia noastră de a ni se confirma că ne facem bine treaba de mamă, rolul social al fiecărei femei. Cu toate că cealaltă mamă poate fi la fel de bună ca și tine. Dar cine mai stă s-o vadă? Noi, NOI suntem importanți. În aceeași măsură e trist. Căci ți se relevă ca un pomelo la…
-
Petrecerea mamelor fără Petrecere de Crăciun
Nu știu cum sunt alte soții de corporatiști și mă refer aici la soțiile acelea care nu sunt corporatiste, dar eu, pe lângă faptul că mi-aș dori ca el să vină din când în când mai devreme acasă – ceea ce se întâmplă o dată la 6 luni, să fie pe bune în concediu – anul ăsta încă nu știm dacă vom pleca la munte de revelion unde am plătit de acum 3 luni din motiv că ”mai sunt ceva probleme de rezolvat”, mi-aș mai dori să mă invite la Petrecerea lui de Crăciun. O dată nu am fost și eu invitată la o petrecere cu toate că sunt măritată…
-
Cine-a scos Lidl în drum, ăla (n-)a fost om nebun…
Nu mă consider o persoană cheltuitoare, nu fac terapie prin shopping, nu mă atrag publicitățile la pantofi sau haine, sunt inofensivă la reduceri. Asta dacă mă întrebați pe mine. Dacă îl întrebați pe soțul meu, o să vă zică probabil, că s-a însurat cu cea mai mare cheltuitoare în viață, că are sute de poșete, pantofi pentru fiecare ținuta (NOT!) și că toate propozițiile la mine încep cu verbul ”a cumpăra”. Asta doar pentru că nu le-a cunoscut pe celelalte. Cum și noi suntem măritate cu cei mai mari insensibili bărbați în viață, până la următorul. Eiiii, dar așa nevinovată cum sunt, s-au inventat totuși niște magazine și pentru categoria…
-
Eu cu cine votez?
Sunt româncă, am 34 ani, mamă, studii superioare, citesc, nu mă uit la televizor, scriu pe blog, conduc o firmă și nu știu cu cine să votez. Tocmai m-am întors de la un târg caritabil. M-am trezit la 7 dimineața, mi-am pregătit oalele cu orez cu lapte pe care l-am făcut cu o zi în urmă până pe la 12 noaptea după ce am terminat un training extrem de obositor pentru care m-am trezit la 6. Am savurat Bucureștiul liber până la Romexpo, am parcurs 45 de minute cu mașina cât să mă bucur de viață. Apoi, cu copiii nedormiți am stat până la 6 după amiaza, am vândut mâncare,…
-
Diferența între activ și pasiv este de 80%
Azi am învățat un lucru: probabilitatea ca un comportament sa fie scos din obișnuința noastră este de 80% dacă acesta este neconfirmat. De exemplu: dacă eu nu alerg dar intru într-un grup de oameni care aleargă, probabilitatea de a mă apuca de alergat este de 80%. Și dacă, copilul meu o ajută pe soră-sa să-și pună haina în cuier și eu nu-i confirm comportamentul, probabilitatea ca data viitoare să o mai ajute scade cu 80%. Până când comportamentul este înregistrat în cortexul prefrontal ca experiență și atunci, devine un automatism. Și dacă, copilul meu în parc bate un alt copil, iar comportamentul lui este neconfirmat (ca eronat) probabilitatea ca acesta…
-
Dacia 1310, număr par
Eu am fost acel copil care a făcut parte din categoria copiilor oropsiți pe vremea comunismului. La noi, în Bacău, nu aveam de niciunele: fructe, zahăr, ulei, făină, televizor, desene, jucării, floricele, dulciuri unt, carne, lapte, lumină, căldură, apă. Astea-s primele care-mi vin în minte. Ele, cu siguranță, sunt mai multe. Am trăit foarte greu. Îmi amintesc mâncând zilnic orez cu pâine. Spaghetti cu nucă. Salată de ceapă. Îmi amintesc că nu eram fericită. Și nici măcar nu știam de ce. Plutea o stare de anxietate constant în aer. Visam la ziua când toneta de înghețată se va deschide. Eu am văzut-o o singură dată în viață deschisă. Iar mama…
