O EA în căutarea atenției, un EL disponibil și o societate oarbă
Acum câteva zile, întâmplător văd în galeria de la un supermarket un magazin de curele. Îmi amintesc că m-a rugat Cris să-i cumpăr o curea nouă cu ceva timp în urmă și m-am oprit. O fată tânără mă salută. Îmi aleg modelul, mă ajută să mă lămuresc cu lungimea și prețul. Îi cer să taie din ea.
E frumoasă. Brunetă, modestă, părul lung și foarte finuță. Aș vedea-o mai degrabă în parc, citind. Aș vedea-o la facultate, învățând. Aș vedea-o alergând la maraton și câștigând.
– De când lucrezi aici? o întreb în timp ce se chinuia să deschidă capsa de la curea. O văd stângace. Nu cred că are vechime. Mă frapează calmul ei. Și simplitatea.
– De o lună.
– E vânzare?
– Nu prea. Abia m-am angajat și eu.
– Bănuiesc că ți-au făcut un training.
– M-au pus să fac după ei. Prima dată am greșit, a doua oară am reușit. Nu e mare chestie.
– Ești la facultate?
– Nu, la o postliceală.
O văd stânjenită. Nu aș vrea să o fac să se simtă prost. Îmi întorc privirea.
Văd doamnele de la casele supermarketurilor. Văd mai încolo o femeie în vârstă vânzând ciorapi. Apoi, niște puștani aranjând folii și protecții pentru telefon în vitrină. Mă întorc spre ea. Cu o șurubelniță în mână închidea capsa la loc. Parcă e din alt film. Nu-i dau mai mult de o lună acolo.
– De ce nu ai dat la facultate?
– Nu am luat bac-ul. Am picat la mate. Nu înțeleg nimic din matematica asta.
Zâmbesc.
– Nici eu nu m-am priceput la matematică. Din fericire, eu nu am dat bac-ul la asta.
Îmi dau seama în ce joc meschin al întâmplării suntem aruncați de mici, fără putere de a schimba ceva. Iar când destinul ar putea, în final, sta în mâinile noastre, viața noastră-i deja croită pe un fundament strâmb. Tragem după noi suferințe ce nu ne aparțin. O suferință inconștientă a neputinței.
– Eu am fost crescută doar de tata. Și nu prea s-a preocupat de mine, iar eu…..am făcut ce-am putut.
– Și ce ai de gând să faci de-acum înainte? Ce planuri ai?
– Să mă mut cu băiatul pe care-l iubesc și să fiu fericită.
– Și bac-ul? Nu-l dai la anul?
– L-aș da, dar voi pica iar la mate. Probabil o să-l dau cu bani.
Dar nu părea convingătoare. Probabil n-o să-l mai dea niciodată.
La gândul ăsta mi s-a făcut milă de inocența ei. Mă văd pe mine acum vreo 13 ani când voiam să mă las de facultate, în ultimul an. Nu pentru un băiat, ci pentru o viață ce credeam că va fii mai bună.
Hm, mai bună? Mai bună, cum? Poate mai liniștită, dar nicidecum mai împlinită.
Lucrurile trebuie finalizate. Altfel, se vor întoarce mereu la tine, ca un bumerang, căutând să se închidă.
– Și vreau să scriu. Visez să scriu, mi-a spus ea.
– Să scrii! Dacă asta îți dorești, să nu te lași. Scrie mereu! Indiferent ce se va întâmpla, tu să scrii!
Ne-am zâmbit, eu am plecat.
A doua zi însă, m-am întors. Cureaua era prea lungă și am revenit să mai taie din ea.
Lângă ea, dincolo de tejghea, stătea un băiat înalt, cu ochelari. O măsura din cap până-n picioare, n-o pierdea din ochi.
Am bănuit că e iubitul cu care vrea să se mute și alături de care visează să scrie.
Fără să vreau, nu puteam să-mi iau privirea de la el. Ca o mamă care nu e de acord cu relația fiicei, îl priveam lung, îl analizam și îl displăceam cu fiecare centimetru observat. M-am gândit că nu are serviciu dacă la 9 dimineața stă lângă iubita lui. Apoi, că fizic nu se potrivesc. După aceea, încercam să-mi dau seama din privirea lui dacă o va încuraja să scrie, să termine liceul.
E important să ai pe cineva care să te încurajeze, să devii mai bun, să te autodepășești. Să te descoperi, să te ajute, să te iubești.
Am plecat cu chipurile celor doi înfipte bine în memorie.
O ea, în căutarea mamei pierdute, atenției tatălui de mult apusă.
Un el, răspunsul unor chemări emoționale sub masca iubirii supreme.
O societate mustind de cursuri de parenting, uitându-și cu adevărat realele victime.
Sursa foto: aici
