-
Diferența fină între cine sunt eu pentru mine și cine sunt eu în ochii celorlalți
Cei care mă citesc constant probabil au observat ca de vreo săptămână și ceva nu am mai scris în fiecare zi, așa cum obișnuiam. Am avut o perioadă foarte grea, probleme la birou și alte lucruri personale care nu au mai suportat amânare. Nici nu contează de fapt de ce nu am mai fost online, cel mai mult contează că am fost offline. Prezentă în offline-ul meu. De fapt, cei care te primesc cu brațele deschise, te ascultă, îți vorbesc, îți zâmbesc și te încurajează ștergându-ți lacrimile de pe obraz sunt cei care te privesc de dincolo de ecran. Mai mult decât atât – cei care te cunosc cu adevărat…
-
”Cântec pentru Tisha”, povestea iubirii necondiționate
Weekendul acesta am fost la teatru cu Andre. Înainte să vă imaginați cât sunt de implicată în educația copiilor și cum organizez activități interesante pentru copii în weekend, lăsați-mă să vă spun că am fost invitată de către o persoană tare dragă mie și pe care nu aș fi avut cum s-o refuz. Altfel, aș fi stat probabil acasă, jucând ascunselea și prinselea până la epuizare. Nu prea ieșim din casă în weekend din câteva motive serioase: preferăm să petrecem timpul în familie după o săptămână deseori haotică, de multe ori fără tati acasă (Andre chiar își dorește mult timp petrecut acasă, Beti preferă să mai iasă la aer) ne-am…
-
Ce școală aleg pentru copilul meu?
De câteva săptămână m-am apucat să caut școli. Andre va merge, cel puțin teoretic, de la anul la școală. Nu va avea împliniți 6 ani, deci încă depindem de testul de înscriere în clasa pregătitoare. Am început să mă interesez la școlile de stat. Dintre toate grădinițele schimbate până acum, cea de stat a fost cea mai prietenoasă: meniu sănătos, oameni deschiși, educatoare blânde, director prezent. Cu toate acestea, propria experiență la școala de stat nu prea mă ajută. Am urât-o din tot sufletul meu și am așteptat să se termine în fiecare secundă din viața mea. Cris a făcut școli particulare până la facultate. El nu crede că a…
-
Voi ce v-ați spus ultima dată?
Acum câteva zile eram într-un mall. Lângă mine, la o masă, 3 tineri de liceu povesteau: – I-ai mai scris? – I-am scris, i-am trimis mesaj, la început mai pe ocolite, apoi, i-am zis direct și am invitat-o în oraș. N-a vrut. Ce să-i mai fac? – Ia uite la ăla, puștanul, mai mic decât noi, ce gagică are! – Unde, mă? – Uite-acolo, o vezi? – Mda….pare mai mare ca el… …..nu am mai ascultat continuarea. M-am ridicat și am plecat zâmbind. Oare așa o să se uite și Andre după fete pe stradă? Pe o bancă pe culoarul cu magazine, undeva mai retras, doi tineri stăteau strâns îmbrățișați.…
-
Formele nevăzute ale unei mame
Săptămâna trecută am experimentat două roluri diferite: mamă de doi copii fără nici un copil acasă și mamă de doi copii cu un singur copil acasă. A fost cel puțin interesant să-mi văd reacțiile și comportamentul în situații de altfel cu nimic diferite față de o zi normală, dar cu totul și cu totul noi nemaiavând copiii prezenți cu mine. Ca și un drum într-un trecut uitat, fără ore de luat copiii de la grădiniță, de dus la fotbal, de pregătit meniul de seară, de a fi zen pentru a te juca cu ei, de a avea răbdare să-i asculți și să le citești o mie de povești și să…
S-ar putea să-ți placă și
Ce-o să-i spun când va pleca?
La finalul unei zile de școală, tot mama rămâne
Lecția castelului de nisip
-
Întâlnire de gradul 0 – copilul interior vs. copilul care vindecă
Este copilul pregătit să plece în tabără? De la ce vârstă este indicat să-l lași pentru prima dată singur în excursie? Cum ar trebui să-l pregătești pentru plecare? Sunt întrebări pe care eu nu mi le-am pus niciodată, dar, pregătindu-mă pentru acest articol am căutat câteva răspunsuri pe internet. Înțeleg că unii psihologi recomandă ca prima plecare în tabără să fie între 7 și 8 ani. Noroc că sunt destul de relaxată în creșterea copiilor și am mare încredere în ”ceea ce simte mama” că altfel, probabil aș fi intrat în depresie ținând cont că Andre abia ce a împlinit 5 ani și e deja în cantonament la Bușteni pentru…
-
Pariul din tren
Ruta Bușteni – București. Trenul pe jumătate plin. Unii dorm, alții ascultă muzică la căști. În dreapta mea, un cuplu de bunici. Îmbrăcați bine, vorbesc corect, literar, încet. Doamna citește un ziar cu scrisul mic și fără poze, domnul ține în mână romanul lui Saramago, ”Intermitențele morții”. – La ce oră ajungem? întreabă ea. – Ce-ai spus? – La ce oră ajungem? repetă doamna, încet. – Nu înțeleg, mai spune o dată. – La ce oră ajungem? se auzi pe același ton calm. – 12, 12 jumate, răspunde domnul cu capul mult îndreptat spre soția lui. – Lui Adrian trebuie să-i spui exact. – Păi, 11 jumătate, 12 fără ceva.…
