Sunt colecționar. Iar asta-i consumă toți banii mamei din portofel
Dacă mi-ar fi spus cineva acum câțiva ani, pe când copiii erau mici, iar eu încă dețineam trofeul de mamă perfectă în vise și gânduri, că va veni ziua în care Stikeez-urile îmi vor programa lista de cumpărături, vor decide meniul zilei și îmi vor face stocul de șervețele de bucătărie, scobitori și șosete pentru următoarele trei ierni i-aș fi spus că e nebun.
– Cine, eu? Cred că nu mă cunoști! Eu, să dau banii pe prostii? Să-mi educ copiii în spiritul consumerismului? Ai mei nu vor face asta niciodată. Ai auzit? NI-CIO-DA-TĂ!
Dar precum vorba cântecului, niciodată să nu spui niciodată…
A fost suficient să intre copilul cel mare la școală ca la fix o săptămână să-mi fac deja abonament la Mega Image-ul din colțul străzii. Era colecția cu Star Wars.
Dar ce n-am cumpărat? Cereale, iaurt, fructe, semințe, bere, apă, pâine și apoi o luam de la capăt. Nici nu terminam de consumat coșul din ziua precedentă că a doua zi deja descopeream că ne mai lipsește ceva prin casă, doar-doar primim Stikeez-ul care lipsește.
O adevărată nebunie tare greu de gestionat.
O nouă zi, o altă colecție
A trecut cu o mare gaură în buget Start Wars. La nici o săptămână a intrat în viețile noastre colecția Micul Grădinar.
– Mami, hai la Lidl!
Și se știe că eu sunt fan Lidl.
– Mami, avem nevoie de ceva de la Lidl?
– Mami, mai îmi lipsesc 4 Stikeez, hai la Lidl!
Iar mi-am făcut stocul de orez basmati pentru următorii 2 ani, iar am cumpărat grisine pentru următoarele 4 petreceri, iar ciorapi, lapte și ouă, în cofraje de 30.
– Dublură, dublură, dublură, dublură……., se auzea în spatele meu în mașină.
– Mami, numai dubluri. Ce mai putem cumpăra de la Lidl?
Nici colecțiile nu mai sunt ce erau
Pe vremea când Lidl-ul era magazin la parterul unui bloc din Germania, iar părinții noștri strângeau bani o viață ca să-și cumpere o Dacie, soră-mea era mare colecționară de pix-uri, în condițiile în care primeai primul pix la primul tău loc de muncă și mureai cu același pix, plecând de la același loc de muncă. După câțiva ani, când a văzut că randamentul la fericire colecționând pixuri tindea spre 0 (zero), s-a apucat de colecționat creioane: în dungi albastre, verzi, roșii, mai lungi, mai scurte, cu sau fără vârf. Puneai mâna pe colecția ei, erai mort!
Eu colecționam surprize de la guma Turbo și timbre. Păi îndrăznea cineva să pună mâna pe clasor fără să mă întrebe? Mâncam o gumă Turbo o dată la două luni, iar un plic de timbre primeam numai dacă câștigam la concursuri literare. Aia colecție. Muncită și transpirată. Iar la final, se putea vinde și pe niște bani frumușei.
Dar iată cum, pentru copiii noștri niciodată nu e prea mult, prea scump, prea puțin util.
Perne, plușuri, dinozauri
Acum e promoție la niște plușuri la Petrom.
Doi saci de maimuțoi avem acasă. De la cei mai ieftini, la cei mai scumpi de la Imaginarium. Nimeni, dar absolut nimeni nu se joacă cu ei și nimeni nu le vrea cadou. Dar când trec pe lângă un Petrom, iese scandal:
– Eu vreau Soarele!
– Eu vreau Florea!
– Eu vreau Steaua!
– Iar eu vreau să scap de plușurile din garaj! Vă jucați cu ele?
– Nuuuuuuuuu!
Înainte de plușurile astea, a fost promoție la niște perne care nici măcar să te așezi pe ele nu erau bune. Prea rotunde, prea tari, prea bune de nimic.
Cu 20 de lei de-aici, cu 20 de lei de-acolo, cu tot orezul basmati și stocul de ciorapi, cred că i-aș fi putut cumpăra lejer lui Andre o bicicletă SH de care sigur se bucura mai mult. Sau o trotinetă. Sau o poartă de fotbal la care visează.
Unde se duc colecțiile când se termină?
Mă nimeresc la Carrefour.
– Bună ziua, doriți stickere pentru colecția de dinozauri?
– Nu, nu doresc. Mi-a ajuns colecția de Star Wars care stă aruncată în dulap. Cea cu pernele incompletă, cu popstick-uri și alte 3 rânduri de stickeez.
Toate vor ajunge mai devreme sau mai târziu la coșul de gunoi, amintind câteva momente de încântare când desfăceau punguțele surpriză și de cardul golit al mamei pe când făcea stocuri de floricele pentru următoarele 6 luni.
Mă tot gândesc care-i secretul? Să nu-i mai iau cu mine la cumpărături? Să nu mai aduc punguțele acasă? Imposibil, că află de la școală.
Cred că până la urmă și ăsta e un test: acela de a ne învăța copiii să dea valoare reală lucurilor utile și să aibă puterea să renunțe la celelalte.
V-am zis că e mai simplu să lansezi rachete în spațiu, nu…?
