Tu la cine ai țipat astăzi?

Sunt înconjurată de oameni pe care nu i-am auzit deseori să țipe la copii. La grădinița copiilor mei încă nu am auzit pe nici o educatoare să țipe la vreun copil. Nu știu ce fac ceilalți între cei 4 pereți ai lor, dar articolul acesta e pentru cei care cred că educația se face țipând.

Știu că sunt mulți dintre noi care țipăm la copii sau la soț/ soție, când avem impresia că nu suntem auziți, că opinia noastră nu contează sau din nevoia de a ne impune autoritatea în fața lor.

Experiențele mele cu țipatul sunt diverse. În general, grupul portughez în care mă învârt  se plânge de români tocmai, că țipăm foarte mult, că ne certăm și că totuși, ne împăcăm la fel de repede. Ceea ce pentru ei e foarte curios. Pentru că la ei în țară, dacă țipi la cineva e o dovadă atât de mare de lipsă de respect încât nu prea mai ai cum să rămâi în relații bune cu respectiva persoană.

Se înțelege de aici, că singura cerință a lui Cris de acum ceva timp în urmă a fost să fac un efort și să nu mai țip că el nu mai are neuroni suficienți de a mă suporta și pe mine și pe Beti. Și că, dacă vreau ca Beti să nu mai țipe să mă analizez în primul rând pe mine. Cam cât țip la ea și cam ce model îi transmit ei. Mi-a spus asta pe un glas suav, cu un pahar de vin în mână la o cină în doi.

Inițial am crezut că nici nu vorbește de mine. Adică eu țip, că nu-nțeleg….? Dar eu nu țip. În bula mea, venită dintr-o familie în care se vorbea constant tare, eu chiar reprezentam personajul calm din ecuație. Însă, acum, în familia mea, când ”conservele” cu obiceiuri, modele de educație și cultură sunt deschise și vărsate pe masă de-a valma, apare conștientizarea a ceea ce sunt eu cu adevărat și cum sunt percepută de ceilalți. Poate, în mediul extins ceilalți nu au credit mare (pentru mine au), însă, în familie, este extrem de importantă opinia celorlalți despre modul cum mă comport cu ei.

Atunci, am început un exercițiu – de câte ori țipă Beti sau Andre, de atâtea ori eu vorbesc mai încet. Și, varianta doi, le dau feedback:

– Mami nu înțelege când țipi așa tare. Mă dor urechile și nu mai aud. Ai putea vorbi mai încet, te rog? Asta a funcționat perfect la Beti. Atât de bine, că acum, când mai recidivez îmi spune – mă dor urechile când țipi. Adică, eu dacă vorbesc frumos, tu de ce n-o faci? Just.

3 luni de exercițiu, citit câteva lucruri pe tema țipatului și ceva remedii homeopate au stat la baza transformării.

Ce impact are țipatul asupra copilului:

• țipatul sperie majoritatea copiilor. În starea de frică, este aproape imposibil copilul să înțeleagă de ce a greșit sau chiar mai mult, să învețe din greșeala lui. În schimb, ceea ce pot învăța este să le fie frică. Copiii fricoși ajung adulți fricoși. Sau devin adulți care vor țipa foarte mult, crezând că așa este corect. Câți copii nu ați văzut, poate chiar voi sunteți unul la care s-a țipat cu scopul de a înțelege rezolvarea unei probleme?  Eu într-a noua nu am reușit să arăt pe harta Europei, România. Bineînțeles că am primit și nota 2 ca data viitoare să țin minte.
• țipatul îi învață pe copii să țipe și ei, când să țipe, cum să țipe și faptul că țipatul este un mod de a arăta supărarea. Cu alte cuvinte, îi învață un mod ineficient de a procesa supărarea și că supărarea este deseori asociată cu țipatul. În schimbul utilizarii comunicării eficiente. Ceea ce am început eu să fac cu Beti. Ea țipă, iar eu o încurajez să îmi spună ce are, ce dorește, ce o doare, punând întrebări, ajutând-o să procese emoția și să o transmită prin limbaj. Nu e deloc simplu, dar succesul e pe măsură.
• țipatul regulat la un copil sub 3 ani, sub vârsta de dezvoltare a limbajului, îl învață pe acesta să înlocuiască limbajul cu țipatul. Modelul lor va fi: dacă mama și tata fac asta, așa trebuie să fac și eu.
• țipatul poate aduce copilul în starea de indiferență. O aude pe mama lui în fiecare zi cum țipă, nimic nou. Ea țipă, copilul face tot ce crede el, deoarece canalul eficient de comunicare părinte-copil este blocat de țipăt. Și de aici, un șir de reacții pe care în timp nu-l vom mai putea opri: copilul nu mai are încredere în noi, nu mai comunică, fiind predispuși la anxietate și depresie.
• țipatul regulat la copil îi poate scădea stima de sine, simțindu-se mereu criticat și că părinții nu-l iubesc. De obicei, sunt copiii care nu dau randament la școală.
• țipatul ne face să ne simțim vinovați ca părinți, frustrați și demoralizați. Acest stres, în timp poate duce la probleme de sănătate.

În relația de cuplu, situația este identică. Când unul dintre parteneri țipă, celuilalt i se induce o stare de frică/ frustrare și poate reacționa prin:

• a lupta – FIGHT, de obicei se spun lucruri grele, țipă amândoi, iar la final se regretă totul sau se iau decizii pripite
• a fugi – FLIGHT, se retrage fără a participa la eveniment.

Bineînțeles, nici o variantă nu e cea corectă. Un conflict nu înseamnă ceartă și țipete. Conflict înseamnă opinii diferite puse în discuție pe un ton civilizat, prin comunicare asertivă cu scopul de a găsi o soluție potrivită ambelor părți și nu a demonstra cine are sau nu are dreptate.

Până acum ceva timp, la noi în familie se aplica varianta doi, eu țipam, Cris se retrăgea în colțișorul lui, ceea ce mă enerva și mai mult. Până când, ne-am pus de acord că relația noastră e mai importantă decât orice și că trebuie să găsim o rezolvare. Și atunci când ni se pare că celălalt ridică tonul și devine deranjant avem dreptul de a-i atrage atenția. E ca o limita pusă la copii cu blândețe.

Până aici rezist, dragul meu, draga mea, de aici încolo nu mai reușesc să te ascult.

Și atunci ne amintim că țipătul induce frică, frustrare și că scopul e să rezolvăm nu să câștigăm o competiție!