Echilibrul interior e atunci când bagi la spălat, bei cafea și fericirea a plecat cu tati în parc
Legenda spune că Osho a plecat în lume să descifreze armonia universală ca să înțeleagă de ce mama lui bea cafea în rochia aia bună, în timp ce băga rufe la spălat.
După articolul cu Eul echilibrat m-a întrebat multă lume, probabil că și într-un fel retoric că n-oi fi eu chiar mama echilibraților, cum să facem să devenim unul dintre ei.
Dacă ar fi să răspund scurt pe doi aș spune că încă nu s-a născut omul care să fie echilibrat în toată aria lui de viețuire: și acasă și la serviciu, și la bere cu prietenii, și cu mama soacră și cu vecina de la 3 care l-a inundat și cu vecinul de la 4 care remodelează apartamentul de 2 veri încoace.
Echilibrul e un fel de nirvana, un absolut spre care ar trebui să tindem dar care bănuiesc că numai de-alde Osho l-a atins prin meditație, postire și sihăstrie. Asta ca să nu vă faceți vreo ”mea culpa” că încă n-ați găsit echilibrul între viața personală și cea de la birou, între cheltuielile zilnice și rochița aia frumoasă redusă acum la jumate de preț.
Cred cu tărie că echilibrul pe care ni-l dorim în viață ține de fiecare dintre noi așa cum fiecare om, fie el bărbat, femeie sau copil e unic în felul lui. Și mai cred că echilibrul interior umblă mână-n mână cu fericirea. Sunt frați buni și se iubesc mult.
Dacă pe mine mă face fericită rochița aia la jumătate de preț înseamnă că e posibil să conțină o piesă importantă la echilibrul meu interior de creștere a încrederii în sine. Sau, poate nu. Dar ar trebui să privim situația și din perspectiva aceasta. Să ne punem mai multe întrebări înainte să acționăm.
Cum mă face să mă simt rochia aceasta? De ce vreau să o cumpăr? Am nevoie cu adevărat de ea? Această filtrare a dorinței de nevoi, a impulsului de procesare denotă un eu echilibrat.
Nu sunt nici victima: eu nu pot avea nimic din ce-mi doresc, eu nu merit, cum să-mi cumpăr mie când copiilor nu le-am luat nimic, dar nici eu grandios: îmi cumpăr pentru că merit orice, nu trebuie să-mi dea mie nimeni voie ca să-mi cumpăr, cumpăr pentru că așa vreau.
Spuneam la început că echilibrul ține de fiecare dintre noi. Ceea ce mie mi se pare echilibrat, ție ar putea să ți se pară cea mai aiurită idee. De exemplu, unii simt că echilibru e atunci când ai un serviciu stabil, o familie care te așteaptă acasă și 2 vacanțe pe an, fără covid dacă s-ar putea. Eu, în schimb, iubesc să fiu singur, fără familie și copii, să am un serviciu bine plătit și vacanțe când vreau și cu cine vreau. Fiecare cu echilibrul lui.
De aceea o să mai curgă multă cerneală și multe cărți se vor mai scrie despre atingerea echilibrului interior, pentru că fiecare dintre noi va mai avea ceva de spus.
În ceea ce mă privește pe mine, fără meditație și yoga pentru că sunt atât de țapănă încât și-un stâlp de înaltă tensiune mi-ar face concurență la încrucișarea picioarelor și la salutul soarelui, consider că am ajuns la un nivel interior de echilibru cât să dorm bine noaptea și să nu-i dau bărbatului cu tigaia în cap când mă pune să iau decizii pe cont propriu.
Am pierdut numărul cafelelor de când încerc să ajung la acest moment de fericire supremă
Că simplu n-a fost.
De departe cel mai important lucru în atingerea echilibrului este acela de a-l atinge prima dată în relație cu tine și apoi, cu ceilalți. Și de parcă nu ne-ar zice asta toate cărțile de dezvoltare personală, de parenting și care mai vreți voi și noi, tot nu, că mai bine facem curat în casă decât să ne bem cafeaua cu fetele în oraș.
Stați liniștite că nici eu n-am făcut-o până la 35 de ani. Tot la făcut curat și spălat haine m-am înfipt prima dată.
Apoi, al doilea lucru pe care îl cred deosebit de important în atingerea echilibrului este să clarifici pe tip de relație ce reprezintă pentru tine echilibrul. Ohooo, știu, păi credeți că degeaba numai unul a fost Osho?
Greu, dar nu vă panicați că tăiem acum elefantul în bucăți.
De exemplu, pe relația cu copiii mei este crucial că îmi clarific ce accept/ ce nu accept, ce-mi asum că poate nu e tocmai corect dar e bucățica mea de liniște și împăcare, cât las, cât nu las. Cred că e foarte important să ne clarificăm propriile nevoi și așteptări în relația cu copiii. Și-o să fiu concretă: de la naștere eu mi-am propus să nu fac cosleeping. Vă rog, nu aruncați cu roșii stricate în mine, a fost alegerea mea, asumată până la capăt. Nu m-am stresat că eu nu fac și alții fac, nu mi-am pus întrebări de genul: dar dacă făceam, oare era diferit?, pentru că atunci când ești asumat, ești până la capăt și la capăt se vede dacă ai fost. Dovadă că astăzi, copiii mei de 6 și 8 ani nu par nici anormali, nici mai normali decât alții, sunt copiii pe care-i iubesc și-i vreau în fiecare moment lângă mine. Și cum destinul nu e niciodată orb, mi-a dat să fac cosleeping cu ei cât sunt mari de 3 ori mai mult pentru toată perioada în care n-am făcut. Pentru mine ăsta-i echilibrul meu. Evident că pentru altcineva, a nu face cosleeping e soră cu piaza rea. De aceea, fiecare cu echilibrul lui. Dar asumat.
Să vă mai dau un exemplu: dulcele. Cât dulce/ zi reprezintă un echilibru? Unii zic că o dată pe săptămână, alții în fiecare zi dar fără zahăr rafinat și tot așa. Eu le dau zahăr, cam un dulce pe zi, uneori și 2, acesta fiind un fel de maxim. Pentru noi e un echilibru deoarece balansează cu mâncarea făcută numai de mine în casă, mănâncă legume și fructe zilnic, iar fast food, cartofi prăjiți, sucuri, chips-uri aproape niciodată (o dată la 6 luni). Orice e în plus, ei deja știu că le afectează sănătatea.
Jocurile împreună: sunt zile când mă joc o oră – două cu ei, sunt zile când nu mă joc deloc pentru că nu-mi permite timpul. E un echilibru pe care mi l-am asumat. Nu sunt tipul de mamă activ ca să alerg, să merg pe bicicletă, să mă dau în tobogan, ci mai degrabă sunt tipul de mamă cu care creezi povești, inventezi lucruri, faci piese de teatru, desenezi emoții. Mi-a trebuit ceva timp să mă accept așa, mult timp simțeam că nu sunt deajuns de mamă dacă nu joc prinselea cu ei prin parc. O mamă echilibrată însă știe să spună:
– Acum nu pot să mă joc! Dar o voi face peste 20 minute!
În relația cu partenerul, am scris un întreg articol despre cât de important este să ne clarificăm așteptările în cuplu. Tu ca soț mă aștept să faci asta, iar ca tată asta, eu ca soție asta, ca mamă, cealaltă. Cred că cel mai mare dușman în relația de cuplu este să presupui, să-ți proiectezi propriile așteptări în persoana de lângă tine, fără să le comunici. În capul meu mă aștept ca el să vină acasă, să vadă că nu e mâncare și să se apuce să gătească. Doar că el, surpriză, n-a deschis frigiderul să vadă că nu e mâncare în casă. Iar ea sosește obosită de la grădi cu cel mic, îl vede pe el la TV în loc să facă mâncare și cearta-i gata. Un eu echilibrat ar spune:
– Am uitat să te sun să-ți spun să faci ceva de mâncare. Ai putea să te ocupi tu azi de cină, te rog?
Doar că în cele mai multe cazuri, nu-i spune asta, fac pariu cu voi.
În relația cu prietenii sau partenerii de serviciu, cea mai bună lecție pe care am învățat-o de curând a fost să spun NU:
– Îmi pare rău, nu mă pot ocupa de asta acum!
– Sunt plecată, nu voi putea face asta în perioada următoare!
– Nu te pot ajuta, îmi pare rău!
– Nu am citit ce mi-ai trimis pentru că am răspuns deja că timpul nu-mi permite să iau alte proiecte! (pentru cei insistenți)
Ani în șir am evitat să spun NU pentru că mă făcea să mă simt insuficientă, incapabilă iar eu trebuia să fiu mereu în acțiune, să demonstrez că pot. De curând, după tabăra de la Portița, cred că s-au deblocat niște legături prin capul meu și-am realizat că acceptând lucruri de care îmi este imposibil să mă ocup nu fac decât să mă dezechilibrez pe mine. Că eu față fac oricum, stau nopțile, nu merg în vacanță, dar creez un dezechilibru la nivel interior care mă face nefericită. Iar apoi, mai e ceva: când spui NU refuzi o cerere, nu o persoană, iar cine nu înțelege asta, înseamnă că el e cel care mai are de lucrat la eul lui echilibrat, și în nici un caz, tu.
Și nu întâmplător am lăsat la final cea mai importantă relație, cea cu tine însuți, echilibrul interior care ar trebui să fie prima ta piatră de hotar, lucrul cel mai important fără de care ziua nu ar trebui să înceapă. Nu îți poți cere să fii în echilibru cu copiii, partenerul sau prietenii dacă tu ești haos pe dinăuntru.
Eu am o astfel de listă mentală care-mi oferă echilibrul de care am nevoie să am o zi bună: ca om în slujba nevoilor de bază e absolut obligatoriu să beau cafea când mă trezesc, ca mamă am nevoie să-mi sărut copiii dimineața și să-i fac să râdă ca să fie bine dispuși de la prima oră, ca scriitor am nevoie să am un articol publicat sau gândurile scrise undeva, ca femeie am nevoie să am cercei și din când în când să merg la shopping pe tocuri sau într-o rochie care mă face să mă simt bine, ca soție îi trimit mesaje de dragoste soțului meu sau îl fac să râdă când vine acasă obosit, ca fiică îmi sun părinții, ca prietenă, îmi sun prietenii.
E o listă care se mai modifică, în funcție de situație, dar asta îmi dă mie echilibru și stare de bine. Iar atunci când le fac pe toate și tot nu sunt bine cu mine, caut să identific problema și să o rezolv: uneori am nevoie să ies la cafea cu fetele, alteori am nevoie să stau la povești cu soțul meu sau să beau o cafea singură, pe terasă.
Nu-mi sunt indiferentă, caut mereu să fiu cea mai importantă persoană din viața mea.
Pentru că, surpriză!, relația cu mine însămi e singura care durează veșnic!
Și singura care pune în mișcare întreg echilibrul universal!
*** Despre cartea care te binedispune în vacanța de primăvară-vară și să sperăm că nu și de toamnă: ”Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)
