-
Cum gestionăm relația dintre frați?
Cel mai greu și cel mai greu în viața unei mame mi se pare gestionarea relației dintre copii. Toată răbdarea, energia, cumpătarea, empatia, atenția, toate cărțile citite, informațiile căpătate de-a lungul timpului din cărți și din experiențe personale se duc, zi de zi, pe gestionarea relației dintre copiii mei. La finalul unei zile, dacă trag linie și analizez ce mi-a ocupat cel mai mult timp și energie, este fără doar și poate, gestionarea relației dintre copii. Vinerea este una dintre cele mai grele zile. Pentru că omul din mine ar vrea ca la sfârșitul programului să se relaxeze, că doar e vineri, nu? Dar copiii aduc cu ei acasă oboseala…
S-ar putea să-ți placă și
Cultura căciulii
Tiribam, Tiribum! Haideți cu mine în Zurlandia, acum!
De câte mame e nevoie să adormi un copil?
-
Voi în ce film jucați?
Vi s-a întâmplat vreodată, să vă întâlniți cu bărbatul visurilor voastre, tatăl copiilor voștri, dimineața în baie, seara luând cina, la cumpărături în supermarket și să vi se pară că veniți din scene de film diferite? Cam de câte ori? Știți cum am ajuns aici? Simplu: am devenit mame. Pentru că viața unei femei se împarte în două: înainte de copii și după copii. La bărbat, drumul e lin dintr-un capăt în altul. Poate se aplică, înainte când stăteam la mama și după, înainte de facultate și după, înainte să mă însor și după. Dar diferențele sunt insignifiante față de ”înainte și după copil”. Totul e într-un echilibru, din care,…
-
Acesta NU este un articol despre oboseală
Se știe, toate mamele sunt obosite. Nu cred să existe vreo mamă care să se ocupe zilnic de copilul ei și să nu fie obosită. Oboseala e o stare în sine când devii mamă. – Ce mai faci? – Am născut, sunt obosită și mi-am pierdut dreptul de a avea sfârșit de săptămână. End of story. Mă tot amuz cu Alexandra, una dintre prietenele mele care nu are copii. Îi tot povestesc una-alta când mai ajung pe la birou, evident despre copii, și, chiar dacă s-a obișnuit cu stilul meu de viață, câteodată reușesc să o iau prin suprindere. O dată, profund uimită îmi spune pe la mijlocul unei povestiri…
-
Ce-a vrut să zică poetul?
Știți momentul ăla când pedalați pe un drum drept în pădure, simțiți aerul proaspăt în nări cum vă oxigenează întreg trupul și creierul, izvorul de pe lângă cărare vă gâdilă suav la ureche trimițându-vă cu gândul departe, la cele mai frumoase amintiri, și pedalezi, și pedalezi și vântul îți bate în păr, ești numai tu și el, departe, în văzduh, și fără să vezi curba la dreapta, aterizezi direct în nas cu bicicleta peste tine? Asta am pățit eu cu parenting-ul de vreo câteva zile încoace. Mă rog, mi s-a întâmplat și povestea de mai sus, dar asta e cu totul altă discuție. Sunt acele momente, când, toate listele făcute…
-
Relația de cuplu – între logică și emoție
M-a fascinat întotdeaua relația dintre cupluri. De ce se căsătorește lumea dacă ajunge să se certe? În general, de la nimicuri? Ca apoi, eventual, să și divorțeze. Chiar nu-l vezi, n-o vezi de la început? Nu ai văzut că vorbește mult? Că nu e organizat? Apoi, copiii. Care ori suferă din lipsa prezenței constante a unuia dintre părinți, ori suferă că are doi părinți care nu se înțeleg. Am trăit mereu cu aceste întrebări în minte. Copil fiind, mi-am imaginat că părinții mei s-au iubit, atât, dar atât de mult încât Dumnezeu nu a mai avut de ales decât să-i lase să rămână împreună. Peste vreo câțiva ani, după ce…
S-ar putea să-ți placă și
Pe tine soțul te susține, nu?
Oi fi mai proastă eu dacă renunț?
Băiatul care aduce flori
-
Lupte de putere
Nu e nici un secret că discuțiile cele mai mari la noi în casă sunt de la tipul de educație pe care eu l-am asumat. Partea cea mai grea de înțeles pentru Cris este lipsa pedepselor. Nu înțelege cum un copil care a făcut ceva greșit nu poate fi pedepsit. Cum va înțelege el că a greșit? La mine e totul pe bază de emoție ceea ce la el nu se leagă. Îi tot explic că un copil face ceva rău, nepotrivit, de fapt, pentru că are nevoie de atenție sau are o teamă, frică pe care și-o exprimă astfel. Noi, când suntem obosiți sau stresați și tot ce am…
-
„Cine nu are nevastă, să-și caute una!” — cronica unei zile obișnuite, extraordinare
Hai că a reușit să treacă și prima zi de școală, grădiniță și oriunde v-ați dus copilul începând de astăzi ca să vă trageți și voi sufletul. Poate voi, că la mine, după ziua de azi, mi s-a confirmat pentru a mia oară că cine nu are o nevastă să-și caute și o nevastă….. Povestea începe cam de acum 2 săptămâni. Se deschide noul mall în București. Mall făcut de niște portughezi, bineînțeles cu ajutorul a (aproape) tuturor firmelor portugheze corelate cu business-ul. Așa se poartă la ei. A doua zi de la lansare mă ia Cris la plimbare în mall. El, cică să-mi arate rezultatul nopților pierdute, arătându-mi cablurile…
-
PREZENT!
Eu am perceput mereu familia, în sensul de organizare, responsabilități, ca o organizație, ca o companie. Înainte să vă minunați și să vă întrebați de pe ce planetă tocmai am aterizat, oferiți-mi un moment să explic ideea. În primul rând, eu muncesc de pe la 19 ani, măritată sunt de pe la 28 de ani și mamă de la 30. Așadar, când m-am măritat singura mea experiență de viață era ceea ce am învățat în mare parte mergând la serviciu, iar când am făcut primul copil se adunaseră doar 2 ani de experiență maritală peste cea câștigată la serviciu. Deci baza a tot ceea ce a urmat a fost pusă…
-
Bărbatul și animalul preistoric
Am mai spus-o de multe ori, nu sunt o feministă, dar sunt o familistă. Cred cu tărie că în spatele emancipării femeii, în care cred și pe care o încurajez, stă o mamă a cărei implicare în creșterea copiilor este decisivă pentru soarta lor: de la capacitatea de a naște pui, de a-i hrăni cu singurul aliment compatibil cu viața în primele luni, până la puterea de a aduna familia laolaltă, descrisă în multe cărți de psihologie și de a lua decizii cu al șaselea simț cunoscut și sub denumirea – ”așa simte mama”. De asemenea, dincolo de feminizarea bărbaților care cred că vine în contrasens cu emanciparea femeii –…
S-ar putea să-ți placă și
2+0+1+7 = 10, anul care va fi așa cum vom vrea noi să fie
12 ani de magie
Frică, tu la ce ești bună?
-
Tu ce faci când copilul plânge?
Când încă locuiam cu părinții mei și sufeream, deseori din dragoste, alteori pentru că mă simțeam neînțeleasă – dar astea două cred că merg mână-n mână, simțeam nevoia să mă întind pe jos, în camera mea și să rămân nemișcată pentru zeci de minute. Era ca și cum o poartă mare s-ar fi deschis deasupra mea în tavan și aș fi intrat într-o lume cu totul nouă. Acolo mă (re)găseam, îmi ascultam gândurile, mă descifram. Astăzi, când a venit momentul să pun copiii la somn, Beatriz n-a vrut să iasă din cadă. Am mai negociat încă 5 minute, dar nici așa nu a funcționat. Am rugat-o, i-am explicat, în ciuda…
