Luptele care nu se dau acum, se vor da, oricum, în viitor!

De când stau acasă muuult mai mult decât m-aș fi așteptat vreodată, realizez în fiecare zi cât de important e să ne lăsăm copiii să-și poarte propriile lupte.

În paralel, mă uit în jurul meu la cei ajunși la vârsta maturității care încă nu știu să ia decizii, nu își recunosc vina, nu își asumă repercusiunile faptelor sale, nu știu ce vor, ce caută și ce-i face fericiți și, din nou, îmi dau seama cât de important e să-i lăsăm pe copii să-și poarte propriile lupte cât sunt în controlul nostru pentru că mai devreme sau mai târziu, aceste lupte tot de vor da.

Doar că atunci când noi nu vom mai fi prin preajmă să mai putem schimba ceva, copiii deveniți adulți nu vor deține instrumentele necesare pentru a intra în conflict, a-l înfrunta și a-l rezolva, ci se vor  retrage în colțișorul lor așteptând o soluție salvatoare de undeva din afara puterii lor de control.

Doar că, soluțiile salvatoare nu cresc în copac. Tot de mâna omului sunt și ele făcute.

Eu nu știu, eu nu pot, nu e vina mea, eu nu am făcut nimic

Mă uitam zilele trecute la munca de lămurire pe care o tot duc de vreo câteva luni încoace cu copilul meu cel mare  În timpul orelor stă pe jocuri pe calculator. La fotbal nu se implică. Are rezultate bune, tocmai a primit premiu pe clasă ca fiind dintre cei mai buni copii, dar pentru mine ăsta e doar vârful iceberg-ului. Nu m-am îmbătat niciodată cu apa chioară.

I-am limitat accesul la jocuri, dar tot a găsit ceva on line, doar așa, să piardă vremea când se plictisește.

Pentru mine, plictiseala n-a fost niciodată o scuză, așa cum vă spuneam și într-un articol anterior, plictiseala este bună, iar aplicată pe școala on line pune răbdarea la încercare. E un exercițiu bun într-un context complicat de care ar trebui să profităm la maxim.

Viața nu e numai despre a întâlni, a comunica sau a lucra doar cu oamenii care ne plac. Ai în echipă 5 persoane din care una te enervează că nu vede soluțiile propuse de tine. Ce faci? Îți dai demisia sau încerci să găsești o cale de comunicare cu el?

Sub tine e un vecin care face gălăgie și te deranjează. Sau invers, tu deranjezi pe cineva, poate chiar fără să vrei. Ce faci? Te muți din bloc sau încerci o cale de remediere a situației?

Am fi trăit într-o lume perfectă dacă ne puteam alege oamenii cu care să trăim, dar noi știm cu toții că realitatea e diferită, iar copiii noștri trebuie să fie pregătiți pentru ea.

Așa că, în contextul situației noastre de școală on line în care copilul îmi spunea mereu:

– Nu mă pot opri! Nu sunt eu, e capul meu care vrea să intre pe jocuri!

am hotărât să-l țin o perioadă, lângă mine, la bucătărie. Ca să verific mereu ce face pe calculator. Nu i-am mai limitat nimic, am încercat să-l ajut să câștige voință și control asupra propriului instinct.

Cu timpul și fără să aibă alternativă, a reușit să se concentreze mai mult la ore și să asculte fiecare copil, lucru care l-a ajutat după aceea să-și facă temele mai repede, ca la final, să primească mai mult timp pe tabletă.

Nu e un comportament care se va forma mâine, asta e clar! Dar cu perseverență și multă, foarte multă răbdare din partea părinților, vom reuși ca pe termen lung să creștem copiii puternici și curajoși, pregătiți să înfrunte viața cu provocările și recompensele ei!

În special, când noi nu vom mai fi să-i mai putem ține în brațe.

Copii mici probleme mici, copii mari probleme mari.

Probabil că acesta este sensul cu adevărat al vorbei atât de urâcioase: copii mici probleme mici, copii mari probleme mari: cu cât lucrurile sunt mai neclare când copilul e copil, cu atât problemele vor fi mai mari când copilul e adult.

Că una e să-l înveți despre viața reală într-un mediu controlat, alta e să-i deschizi ușa la 18 ani sperând să se descurce singur în viață fără abecedarul învățat pe de rost.

Așa că, nu vă mai supărați că doamna din fața voastră a trecut pe roșu, luați-o ca pe o lecție gratuită de securitate în trafic pentru copilul pe care-l țineți de mână.

Nu vă mai supărați că a căzut de pe scaun lângă voi, cu toate că i-ați spus de minim 50 de ori să nu se mai bălăngăne, luați-o ca o lecție gratuită de securitate la locul de joacă.

Lăsați-l să taie un măr folosind cuțitul cel mare și periculos, de față cu voi, lăsați-l să aprindă aragazul cu ajutorul vostru, lăsați-l să se certe, să plângă și să se supere, dar fiți acolo lângă el și ascultați-i nefericirea, ajutați-l să poată, să vrea, să se poată controla, să își exerseze răbdarea, reziliența, concentrarea, ajutați-l să treacă peste toate temerile voastre și curiozitățile lui, ca să nu le transforme mai târziu, în ”probleme mai mari”.

Luptele care nu se dau acum, se vor da oricum, în viitor!

* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.

** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!