Tu ce faci când copilul plânge?
Când încă locuiam cu părinții mei și sufeream, deseori din dragoste, alteori pentru că mă simțeam neînțeleasă – dar astea două cred că merg mână-n mână, simțeam nevoia să mă întind pe jos, în camera mea și să rămân nemișcată pentru zeci de minute. Era ca și cum o poartă mare s-ar fi deschis deasupra mea în tavan și aș fi intrat într-o lume cu totul nouă. Acolo mă (re)găseam, îmi ascultam gândurile, mă descifram.
Astăzi, când a venit momentul să pun copiii la somn, Beatriz n-a vrut să iasă din cadă. Am mai negociat încă 5 minute, dar nici așa nu a funcționat. Am rugat-o, i-am explicat, în ciuda faptului că oricum știu că e foarte greu să înțelegi conștient la 2 ani și 5 luni că e târziu, că e nevoie să dormim pentru că mâine dimineață ne trezim devreme. De fapt e imposibil, dar așa sunt oamenii mari, uneori le este greu să se pună în pampersul copilului de 2 ani. Mai ales când numărul decibelilor crește exponențial.
Am încercat s-o scot cum am putut și eu mai ușor, dar s-a lăsat cu scântei și lacrimi de pui de dinozaur. Am luat-o în brațe, am strâns-o tare la piept, încercând să nu-mi iau un picior în gură, i-am spus că o iubesc enorm. Ușor, ușor, s-a liniștit. Mie îmi bubuia capul de durere, în timp ce-mi spuneam mecanic: am făcut bine, am făcut bine, am făcut bine, sunt o mamă bună, sunt o mamă bună, sunt o mamă bună.
Nu că n-aș fi știut, dar în momentele de criză ultimul lucru de care-ți amintești e că poți să NU te enervezi
Nu a vrut să o iau în brațe, ci să stau lângă ea până adoarme. M-am întins atunci pe jos, cu capul așezat pe una dintre pernele aruncate în punctul culminat al crizei.
Cu ochii fixați în tavan, pe întuneric, s-a deschis din nou poarta. Și gândurile au început să se limpezească.
În liniștea camerei, parcă de undeva din afara puterii mele de control am înțeles în sfârșit, că cea care plânge și se revoltă nu e copilul meu, ci copilul meu interior: încăpățânat și răzvrătit.
Toate lacrimile pe care mi le-am înghițit, cuvintele pe care nu le-am scris și vorbele pe care nu le-am spus apar acum ca dintr-un film neapărut la timp, dar scris cu zeci de ani în urmă.
Ce vină am eu? mă întreb atunci. Care-i rostul?
N-ar trebui să-mi fie bine, acum că totul a trecut? Că sunt adult și pot alege ce vreau eu?
De ce vin toate iar spre mine?
Un copil neexprimat e un adult neîmplinit (emoțional)
Primim copiii de care avem nevoie, asta-i realitatea din toate timpurile.
Copilul rebel pe care-l ai acasă te va ajuta să sapi în sufletul tău după iubirea pe care ai avut nevoie s-o primești copil fiind, în momentele tale de răzvrătire, nemulțumire și supărare.
Pune-i limite copilului rebel, dar ia-l în brațe și nu-l lăsa singur în lupta cu emoțiile lui.
Ele sunt prietenele noaste cele mai bune care ne vor ajuta mereu să ne dezvoltăm emoțional și să fim adulți echilibrați. Indiferent că vorbim de teamă, dragoste sau furie.
Azi, copilul meu are 5 ani. Și e complet schimbat. Ascultă, înțelege, își exprimă nevoile și sentimentele. Este în continuare un copil încăpățânat, dar într-o zi, asta îl va ajuta să înfrunte viața. E una dintre armele lui pe care o mânuiește cu precizie. E modul în care el va supraviețui. Și din care va învăța la momentul oportun.
Uitându-mă în urmă, cred cu tărie că momentele de criză și furie din anii trecuți, acceptarea lor ca o provocare pentru dezvoltarea emoțională a copilului, dar mai ales a mea au făcut diferența majoră de acum.
Eu am învățat să accept și să gestionez crize, iar el are baza și principiile de viață creionate, pe care își va clădi cu încredere viitorul.
