Ca să fie bine la școală, trebuie să fie bine acasă
Să fie vreo 2 luni de când am scris De ce copilul meu nu participă la Comper și cam tot atât de când tot mă gândesc:
– Ce-oi fi făcut, Doamne, de-a luat copilul meu singurul din clasă 100 de puncte la matematică.
Ba mai mult decât atât, zilele trecute a venit cu o kendamă și un set de culori din partea clasei și un zmeu din partea școlii pentru rezultate deosebite.
Vă spun tare sincer că nu mă laud, ci doar încerc să înțeleg, ca orice părinte cu încă un copil ce urmează să meargă în curând la școală, dar mai ales ca fost elev cu traume majore în ceea ce privește școala, care-i cheia succesului. Dac-o exista vreuna.
Oana Moraru – Copilul are nevoie să știe cum arată succesul.
Așa cum v-am povestit, am refuzat ca Andre să participe la Comper din motivele menționate în articol.
În ziua în care Andre a venit super încântat de la școală că este singurul din clasă care a luat 100 de puncte la Comper, urma să aflu că până la urmă a participat pentru că n-a vrut să stea singur la bibliotecă.
– De ce n-ai vrut să mă lași? Ți-a fost frică că nu fac 100 de puncte? m-a întrebat.
– Nu, iubirea mea, nu mi-a fost frică. Am considerat că un concurs care te pune în competiție cu alți copii nu te ajută în momentul acesta.
Nu știu cât a înțeles, dar mi-a spus răspicat:
– Data viitoare să mă întrebi. Că eu vreau să particip.
– Așa voi face. Acuma, spune-mi, 100 de puncte….ai făcut și exercițiile alea două de la final, care sunt mai grele?
– Da, pentru că au fost din alea din care mi-a explicat tati acasă.
La a doua tură de Comper a luat 85 de puncte la testul de la matematică. Mi-a spus că a greșit din neatenție, iar eu îl cred. A fost benefic că a greșit, pentru că a simțit gustul ”aproape” al succesului.
Mi-a spus:
– O să mă străduiesc să răspund la toate exercițiile din clasă ca să recuperez puncte.
– Păi și ce fac punctele alea?
– Cine are cele mai multe puncte, primește ceva, un premiu.
Pe care, la final, l-a și primit.
Și totuși, există vreo cheie a succesului?
O să vă zic din capul locului că mă consider una dintre cele mai relaxate mame în ceea ce privește școala. Cred că fără să vreau, m-am dus la polul opus a ceea ce am primit eu când eram la școală. Partea bună e că momentan funcționează și nu mi se pare important să-l întreb pe Andre ce note a luat, ce a învățat, să-l pun să scrie extra, să citească pagini întregi și tot așa. Dacă am văzut că citește bine, l-am lăsat să se joace. Dacă am observat că nu știe adunările, am jucat jocuri cu adunări, dar nu l-am pus să scrie rânduri – rânduri de adunări ca să i se urască de școală și nici nu l-am stresat cu teste extra la Comper.
Am insistat cu scrisul, cu concentrarea pe litere, au ieșit și scântei, caietele au zburat, nervi pe măsură. Ne-am liniștit și-am luat-o de la capăt.
Avem tendința de foarte multe ori de a învinovăți școala, cadrele didactice, mediul social și tot restul pentru lipsa de implicare și atenție a copilului în clasă. Uneori pe drept, alteori mai puțin. Copiii au stiluri de învățare diferite și-atunci ține de capacitatea învățătorului de a adapta materia de predare fiecăruia în parte.
Pe de altă parte, nu poți crea performanță acolo unde baza se clatină. Primii 7 ani din viața copilului sunt fundamentali în dezvoltarea fizică și emoțională. Și trebuie asumați în totalitate de către familie. O dată ce ai pus aceste baze, va fi mult mai ușor să ai un copil performant la școală.
Un părinte care-și cunoaște copilul, știe care-i stilul lui de învățare și caută mediul școlar potrivit, iar atunci când are rezultate slabe sau nu se adaptează, se duce să caute motivul și nu pedepsește copilul.
Ce-am făcut noi:
1. Pedeapsa și condiționarea: lipsesc cu desăvârșire. Nu există: ai făcut ceva rău, treci în camera ta sau dacă nu iei FB la școală, nu mai mergi la cinema. Orice greșeală, oricât de mică și un cuvânt spus pe un ton agresiv se discută, la nivelul lui, cu glas blând dar ferm. Copiii au nevoie să știe că părintele are autoritatea de a decide lucrurile ce țin de sănătatea, siguranța și educația lor, au nevoie să știe când au greșit, de ce este greșit și ce se poate întâmpla dacă mai greșesc. Și mai ales, copiii au nevoie să știe că sunt iubiți indiferent de ce fac pe pământul ăsta. Nu există nimic din ce ar putea face copiii mei care să mă facă să-i iubesc mai puțin sau să nu le arăt că-i iubesc. Astfel, ei știu că orice notă ar lua la școală, orice s-ar întâmpla, orice ar face, și-au făcut destule, vor găsi în mine înțelegere și un părinte deschis pentru a-i asculta. Și mai cred că rezultatele școlare n-ar trebui să stea niciodată sub semnul limitei și în nici un caz al pedepsei. Rezultatul școlar e un rezultat care demonstrează nivelul. Bun sau rău e responsabilitatea părintelui să-l ajute pe copil să-l mențină sau să-l îndrepte. Iar apoi al învățătorului.
2. Presiunea de a fi bun, de a lua note bune, întrebări precum:
- ce-ai făcut la test?
- Gigel cât a luat?
- ai greșit?
- câte ai greșit?
- de ce ai greșit?
- n-ai fost atent, așa-i?
scad încrederea copilului în părinte și pun o mare presiune pe umerii lui: mama mă vrea bun, eu nu sunt bun, n-am luat FB, dacă n-am luat FB atunci nu sunt bun. Pe termen lung, va scădea interesul și atenția la școală.
3. Programul. Cât mai simplu posibil. Școală, un singur opțional (cazul nostru) și acasă. Nu alerg dintr-o parte în alta a orașului, nu are programul încărcat cu Ț opționale, nu-l scot din ritm. În acest moment, Andre merge doar la fotbal. Am avut câteva tentative eșuate de șah, pian și altele, eșuate în sensul că a vrut un semestru și apoi, gata. N-am stat să-l oblig atâta timp cât el nu mai voia. Performanța nu se naște din frustrare. Ci din încredere, echilibru, dăruire și multă muncă. Aș fi putut să-l înscriu la tenis sau la karate. Dar n-a fost să fie, iar faptul că e doar la fotbal îl face să se concentreze mult mai mult pe asta. Stă în fiecare zi câte 3 ore afară, după școală și joacă fotbal cu colegii. La ora 9 cade lat la somn, iar la 7 e în picioare, odihnit, gata s-o ia de la capăt. În plus, opționale mai puține, timp mai mult pentru noi.
4. Somnul și mâncarea cât mai sănătoasă. Am mai zis-o, o mai zic și cu această ocazie, sunt mama obsedată de orele de somn și masă. Cred că stau la baza unei vieți sănătoase, pe care se clădesc mai apoi, echilibrul emoțional, încrederea în sine și tot ce mai vrem de la copilul nostru. Prânzul cu sandviș nu e pentru noi, nici gustarea cu iaurt cu fructe sau Barni. Mai facem excepții, dar rămân excepții. Sucurile acidulate și chips-urile nu există în viața noastră. Degeaba îl iei în brațe, îl alinți și-l pupi dacă masa de seară e pizza în fiecare zi, cartofi prăjiți și Coca Cola. Iertați-mă, dar asta nu-i iubire. Dacă-ți iubești copilul, îl vrei sănătos.
5. Liniștea din casă. Și-o spune un fost copil a cărui liniște din casa în care a copilărit a rămas un vis frumos. Un copil crescut cu calm, cu răbdare, într-o atmosferă liniștită și relaxată are capacitatea de a se concentra mai bine, este auzit și ascultat. Îi va crește astfel stima de sine și încrederea.
Ideea principală e simplă: baza educației se pune în familie.
Poate fi învățătoarea geniu și absolvent de Sorbona, dacă elevul nu știe să spună:
– Bună ziua!
– Mă scuzați!
– N-am înțeles, puteți repeta?
problema nu e școala că nu l-a învățat, ci părintele că nu l-a ascultat.
