Dar cu noi cine se joacă?

Nu cred că există om care să aibă Facebook și să nu fi citit sau să nu fi văzut cel puțin un articol despre începerea anului școlar.

Eu, care nu urmăresc decât vreo 4 blog-uri, 2 mame și 2 tipi care mă amuză am dat peste sau, au dat ele peste mine, zeci de articole despre cum să-l ajuți pe copil să se acomodeze mai ușor în prima zi de școală, ce să-i cumperi, ce necesar există, cum să alegi grădinița potrivită, ce să întrebi la vizitarea unei grădinițe și la ce să fii atent, cum să îmbraci copilul în prima zi de grădiniță și, probabil, alte zeci de articole derivate pe această temă.

Cu siguranță sunt utile, am deschis și eu câteva și am citit în diagonală. Mi s-au confirmat niște obiceiuri, mi-am amintit de niște experiențe trecute. Parcă sunt prea multe, totuși. Aș vrea să înceapă cât mai repede grădinița, nici un copil să nu mai plângă, toate mamele să se joace cu ei acasă, și astfel acomodarea să fie cât mai lină. Evident, nu se va întâmpla asta, deci se vor mai scrie alte zeci de articole pe această temă.

Din experiența mea de mamă a doi copii dați la creșă de la 11 luni nu pot spune decât atât: toți copiii plâng din teama de separare – eu și acum plâng, pe ascuns,  când pleacă mama de la mine – important e ca mama, în primul rând, să fie prezentă lângă copil și să-l audă plângând, să-l ia în brațe și să stea cu el atât cât simte că e nevoie. Să lase copilul să-și plângă teama, susținut. Apoi, va fi bine! Apoi, ne jucăm!

Eu nu am făcut asta, iar, mai târziu, Andre și-a exprimat teama având comportamente nepotrivite. Moment când am cunoscut-o pe Otilia (Mantelers).

Nici cu Beatriz nu am făcut, am aflat mai târziu de plânsul susținut și ca să-l pot susține a trebuit să mă duc EU la terapie și apoi să pot auzi plânsul copiilor mei. Cu Beatriz încă mai lucrez la asta. Probabil, ea va fi copilul care va plânge în prima zi de grădiniță și poate și-n a doua. Dar, pentru nimic în lume nu am să plec de lângă ea. Am să stau cu ea să plângă până voi știi că este bine. Iar a doua zi, voi sta din nou. Să o ascult. O să fiu acolo de această dată.

Eu aș vrea să vorbesc despre altceva însă. Despre teama mamelor, căci am aflat suficient ce să facem cu teama copiilor.

Știați că și mamele se tem? Se tem că nu e grădinița bună, chiar dacă au pus toate întrebările alea de pe site, dacă nu e bună totuși? Dacă trebuie să schimbe iar copilul în mijlocul anului școlar? Dacă nu se înțelege cu educatoarea? Dacă nu va învăța literele? Poate nu o să se acomodeze ușor iar mama nu are toată dimineața la dispoziție să stea după el. Dacă nu îi place mâncarea și rămâne flămând. Dacă o să fie agresat? Poate pedepsit? Dacă nu ajunge bona la timp să-l ia pe copil de la grădiniță. Dacă a luat decizii pripite? Dacă nu e o mamă bună? Dacă și-a ratat cariera? Dacă copiii ei nu sunt fericiți? Poate asta face diferența între succes și insucces. Dacă sunt prea relaxată? Poate că ar trebui să mă implic mai mult? Oare nu e suficient? O fi vina mea? Și câte și mai câte.

Pe mine mă sugrumă o teamă care m-a ajuns din urmă. Școala. O urăsc. Pe școala mea.

Copiii mei vor merge la grădiniță de stat din acest an. Cortexul meu știe că va fi totul bine, știe că sunt o mamă minunată care e capabilă, ca orice altă mamă, să-și ajute copiii să se acomodeze, să-i asculte și să identifice potențiale probleme și să ia decizii bune. Sunt deja la a 4a grădiniță.

Amigdala mea este însă paralizată de frică. Grădinița asta de stat este întruchiparea răului absolut al vieții mele. Sunt toate zilele alea plictisitoare în care nu invățam nimic nou, dar trebuia să stau în grupa mare pregătitoare în loc să mă duc în clasa 1. E învățătoarea aia care în prima zi de școală din viața mea m-a pus să zic o poezie în fața clasei. Și nu am știut pentru că memoria îmi era sugrumată de teama de separare, de necunoscut, nu știam pe nimeni și i-a zis mamei că e dezamăgită de mine! Și e învățătoarea aia care mă bătea pentru că nu știam mersul invers la matematică. Eu sunt copil care nu prea a luat bătaie acasă. E traumatizantă bătaia, te face să te simți mic, insignifiant, fără rost pe lume! Cum e să iei bătaie în fața colegilor tăi? Sunt toate astea și multe altele.

Datorită Otiliei am reușit să trec peste mirosul de școală. Acum nu mă mai afectează. Dar anul ăsta, dau piept cu Răul Suprem! Mediul, educatoarele, portarii, atmosfera. Înainte să mă duc de trei ori până acum la grădiniță să îi înscriu, m-am programat – va fii bine, va fii bine, va fii bine!

Deci, și mamele au nevoie să se acomodeze – cu copilul care e mai mare cu un an, cu educatoarea nouă, cu grădinița, cu personalul, cu obiceiurile, cu trăirile ei, cu amintirile proprii, cu toate temerile și gândurile și conștiința. E ca la avion, în caz de depresurizare, prima dată își pune părintele masca de oxigen și apoi copilul.

Cu noi, cine se joacă?

Jocul pe care l-am învățat de la Otilia și despre care am mai vorbit aici de nenumărate ori, se cheamă Listening Partnership – Ascultare activă.

Iei o foaie albă de hârtie și scrii pe ea 3-5 nume de prieteni pe care i-ai putea suna la orice oră, la orice oră când ai o problemă.

O bagi bine, bine în buzunar.

Când simți că mori dacă nu vorbești cu cineva, că îți explodează capul de nervi că tocmai i-ai dat una copilului și îți vine să mori de proastă mamă ce ești sau că bărbatul încă mai discută probleme de serviciu la telefon când deja tu ai pus copiii la somn, ia biletul, scuză-te 30 de minute și sună!

Vorbește, vorbește, vorbește, plângi, aruncă, strigă, țipă, urlă iar, plângi, plângi, fă ce simți!

Persoana aia te va asculta și atât!

În acest joc nu se dau sfaturi, se ascultă activ și atât!

Apoi, viața ta va prinde nuanțe de roz.

Iar la nevoie, pașii se repetă.

Eu am doar două persoane pe care le pot suna oricând. Nu sunt 3-5, dar le pot suna oricând! Și ele pe mine.

Și datorită lor sunt mai bună și mai înțeleaptă. Datorită lor mă cert mai rar cu soțul, reproșez mai puțin, mă apreciez mai mult, sunt mai calmă cu copiii și câștig încredere în mine.

Sunt EU, Xena neînfricata!

Mamelor, jucați-vă de-a ”Ascultarea activă!” înainte să muriți cu conștiința încărcată de gât!