PREZENT!

Eu am perceput mereu familia, în sensul de organizare, responsabilități, ca o organizație, ca o companie.

Înainte să vă minunați și să vă întrebați de pe ce planetă tocmai am aterizat, oferiți-mi un moment să explic ideea.

În primul rând, eu muncesc de pe la 19 ani, măritată sunt de pe la 28 de ani și mamă de la 30. Așadar, când m-am măritat singura mea experiență de viață era ceea ce am învățat în mare parte mergând la serviciu, iar când am făcut primul copil se adunaseră doar 2 ani de experiență maritală peste cea câștigată la serviciu.

Deci baza a tot ceea ce a urmat a fost pusă de experiența mea de viață din cadrul unor organizații, în mare parte.

Astfel, am învățat că o persoană caldă și empatică nu e întotdeauna un lider bun sau că un prieten foarte bun nu trebuie să pună prietenia ta mai presus de prioritățile sale.

Și cel mai important că – o persoană dă randament maxim când face ceea ce știe mai bine și nu ceea ce este nevoie să facă, implicit este mai motivată și are satisfacția muncii sale.

De exemplu o mamă, în relația cu copiii ei.

Acuma să-mi spuneți voi, de câte ori nu ați citit vreun îndemn de pe internet cum că ar trebui să vă jucați afară cu copiii cât mai mult, că asta face copilul fericit, dar voi, în realitate abia vedeți lumina soarelui de dincolo de birou? Sau că ar trebui să implicați copilul în activitățile casnice, de exemplu să facă mâncare cu voi, să calce dar voi abia aveți timp să dați cu o mătură prăfuită la sfârșit de săptămână? Și nu știți cum să o faceți mai repede în timp ce copilul doarme? Cum măi, ăia pot și noi nu? Și vă apucă pandaliile și vă simțiți cea mai rea mamă în viață, care și-a ratat menirea de a fi părinte, care o să aibă copiii cei mai nefericiți și vă vine să vă lăsați de serviciu acum și să fiți și voi ”fericite” ca alea de scriu articole din astea. Ei, suntem cel puțin două. Când ai copii mici și nu ai mai jucat în filmul ăsta, ți se pare că orice anunță sfârșitul lumii, că nu o să fii în stare de nimic, la alții totul e roz iar la tine negru beznă.

Ca să ne fie clar – sfaturile sunt mai mult decât juste, doar că nu se aplică la toată lumea. Implicit nici mie. Cu toate că eu am iarbă verde acasă și am și timp să fac mâncare, tot nu funcționează. De aceea, nu pot să nu empatizez cu o mamă, cum aș fi fost eu acum vreo 5 ani, și să nu mă gândesc – ce-o fi în sufletul mamei ăleia? Când eu, abia după ce mi-a crescut copilul mai mare – Andre, 5 ani – am realizat că de fapt povestea e scrisă de fiecare dintre noi.

Același lucru se întâmplă când văd mame cu 3 -4-5 copii care apar prin jurnale ca mame model, care își alăptează copiii, oferă timp de calitate, nu vaccinează, dar eu văd zi de zi realitatea diferit. Iar toată lumea se întreabă cum se poate? Nu se poate, dragelor, decât cu ajutor: ajutor la spălat, la călcat, la dus la școală, adus de la școală, dacă vrei să oferi educație ca la carte.

Cum spuneam, eu am gazon în fața casei. Unii ar spune  – wow, ce fain, ce tare, ce aș sta și eu să mă joc cu copiii, poate fotbal, ping pong, elasticul și câte altele. Ei, nu e chiar așa. Copiii mei tânjesc după Parcul IOR unde sunt amenajate locuri de joacă interesante. Pentru că joci fotbal 1 zi, 2 zile, 3 zile, timp de 20-30 minute, dar apoi nu mai e distractiv. Trebuie să faci pauza 1 lună ca să joace din nou cu tine. Prinselea si ascunselea tot în casă jucăm, singura distracție adevărată în curte este săritul în trambulină. Bineînțeles cu mine, făcând aceleași jocuri pe care le fac iarna în casă – mă transform într-un câine, crocodil, etc și îi mănânc, le fac masaj, îi pup, îi alerg.

Același lucru cu implicarea copilului la făcut mâncare. Eu încă nu am reușit să îi pun pe copiii mei să gătească, mai mestecă în mâncare de trei ori și a patra oară deja și-a pus lingura în păr, mai frământă un aluat iar după 1 minut deja îl scot de pe rochița lui Beti. Nu mai bine mă joc cu plastilina decât să fac experimente pe cina noastră. Or fi ăia copii de masterschef care au ceapa tăiată peștișor în sânge, dar ai mei, clar nu!

Așadar, după ceva timp am realizat că de fapt fiecare familie funcționează ca o organizație de sine stătătoare: fiecare își asumă niște responsabilități pentru care răspunde. Copilul X merge pe bicicletă zilnic 5 km, al meu nu merge că noi stăm la 5 km de primul parc verde. Dar poate că al meu nu are nevoie să meargă pe bicicletă, poate el merge la fotbal și e cel mai bun din grupă. Poate Y scrie frumos pe asfalt numele lui, a lui mami, tati, fratele, sora și al meu nu. Dar, poate copilul meu cântă la pian. Și tot așa.

Eu, mama: nu-mi place să citesc povești. Mi-o asum, nu mă frustrez că cititul poveștilor ajută copilul să-și dezvolte limbajul, dezvoltă creativitatea, etc. Adică, vor exista copii care vor vorbi mai ușor decât Andre sau Beti sau vor fi mai creativi. Mi-o asum. Cu toate că mai citesc, chiar și câte 3 povești pe seară, dar nu-mi place. O fac pentru că mi-o cer copiii. Dar să știți că nici mie mama nu mi-a citit povești, dar am o imaginație, zic eu mai mult decât bogată.

Andre, 5 ani încă neîmpliniți: nu-i place să scrie, să coloreze. Lui îi place să se joace. Mă rog, e aproape evident că la 5 ani nu ai chef decât de joacă. Dar, na, când vezi copii de vârsta lui care scriu frumos, cunosc alfabetul, te cam pune pe gânduri. Mi-e mi-a trecut! Nu îi place și asta e. Atunci, am încercat să descopăr ce i-ar plăcea lui să facă dar să și învețe ceva din asta. Și asa am început să îi cer să o ajute pe sora lui: când mă strigă Beatriz că nu poate ceva îl rog pe Andre să o ajute: îi deschide apa la robinet, îi pune săpun în mânuță, îi deschide fiermoarul la trambulină, îi dă jucăriile la care ea nu ajunge și tot așa. În casă: duce gunoiul și udă gazonul. Nu pot să vă explic cât de fericit este că reușește să facă lucuri de oameni mari, fără ajutorul nostru și mai ales când o ajută pe Beatriz.

Văd că astfel îi crește mult stima de sine și încrederea în forțele proprii.

Bineînțeles că a fost un proces: în relația lui cu Beatriz am lucrat cel mai mult. Pentru că nu voia să facă nimic cu soră-sa, însă i-am explicat că așa cum eu îl ajut pe el la lucrurile pe care el nu reușește să le facă așa și ea are nevoie de ajutor. După vreo câteva seri a început să o ajute, iar acum o face oferindu-se singur. Beatriz îl lasă să o ajute dar doar când știe că nu poate cu adevărat. Restul le cam face singură: se îmbracă, mănâncă (un fel a spune că ea nu mănâncă aproape nimic) singură, se spală pe dinți, acum sunt în proces să o las să facă baie singură.

Astfel, Beatriz primește atenția de care duce lipsă, fiind copilul mai mic căruia îi lipsește ”timpul lui, doar al lui”.

Am încercat de fiecare dată în relația cu copiii mei să îi ascult, ce își doresc și ce au nevoie. Și am făcut diferență între ele. Are nevoie de o pijama cu Fulger McQueen sau doar și-o dorește?

(E un exercițiu pe care eu l-am făcut începând cu 25 de ani și în final am reușit să mă controlez în a cumpăra lucruri fără rost. )

Are nevoie să se relaxeze la televizor sau doar își dorește?

Am observat că după o zi grea, de exemplu, Andre are nevoie de 30 de minute să stea la televizor, liniștit. Oricât de mult l-am rugat să ne jucăm, să ieșim în parc, mi-a zis: sunt obosit, vreau să mă uit la desene. L-am lăsat 30 de minute. E nevoia lui, așa am perceput-o. Apoi, ne-am continuat programul nostru.

Eu chiar cred că un copil care preferă să stea zi lumină la televizor, laptop, etc este un copil al cărui părinte nu petrece suficient timp cu el. Copilul nu știe ce ar vrea să facă altceva, iar părintele nu știe de ce ar avea nevoie copilul să facă. Pentru că lipsește conectarea.

Andre vrea să stea la desene. Eu dacă am nevoie de timp să rezolv ceva atunci, îl întreb:

– Nu ai vrea să faci acel puzzle nou cu Spiderman?

– Nu, zice el.Vreau să mă uit la desene.

Dar dacă i-aș zice:

– Hai că te ajut și eu!

– Bine, stai să închid televizorul.

Copilul care primește atenția părinților, oricare ar fi ea, dar să fie părintele acolo – că gătește cu el, că joacă fotbal, că fac puzzle, că îl pune să o ajute pe soră-sa, că duce gunoiul – va ști să reacționeze la influențele negative din partea mediului, în general.

Și  mai mult decît atât și extrem de important, pentru mine cel puțin, va ști să vină și să spună ce se întâmplă cu el în afara mediului sigur – familia.

Pentru că are încredere că primește atenția absolută a părinților.

Că el contează cu adevărat!