Fericirea are mâinile murdare și pantofii plini de noroi

Cred că cel mai șocant lucru auzit în parc, și știți că în parc poți auzi multe, a fost acesta:

– Gigel, te rog să nu mai alergi că transpiri!

Și bineînțeles, nelipsita amenințare:

– Măi, tu n-ai înțeles? Dacă mai alergi o dată plecăm acasă!

Evident copilul a continuat să alerge, că doar de aia venise în parc, bunica sau cine era cu el s-a supărat și mai tare, copilul a ignorat-o și ce relație minunată aveau să aibă amândoi până la adânci bătrâneți. Bazată pe respect și înțelegere.

Exercițiul meu, proiecția în viitor

De vreo câțiva ani, de când am observat în copii urmările comportamentului meu nu tocmai echilibrat am început să-mi fac un fel de autotestare în rolul meu de mamă, adică, încerc să proiectez în viitor comportamentul meu de acum asupra copiilor.

De exemplu:

Inconștient, mereu am tendința de a-i tăia carnea din farfurie lui Andre. Pentru că se chinuie foarte mult și mie mi se face milă de el.

Scuza mea, evident tot inconștientă: la cantină, la școală, ei oricum nu au cuțit și de ce ar învăța acasă să mănânce folosind cuțitul dacă la școală oricum nu exersează.

Dorința mea, conștientă: este ca Andre, la aproape 8 ani ai lui să mănânce civilizat cu furculiță și cuțit. De unde, mai mereu supărarea mea:

– Folosește cuțitul! îi șoptesc printre dinți.

Ei bine, povestea s-a repetat luni de zile până când am început să pun totul sub lupă, încercând să găsesc o soluție pentru a reintroduce liniștea în casă. Astfel, am ajuns la întrebarea:

– Cum ai vrea să-și taie singur mâncarea dacă el nu este lăsat să se chinuie, să exerseze?

Același lucru aș întreba-o și pe bunica din parc și pe toți părinții care nu-și lasă copiii să alerge, să se murdărească, bebelușii care nu au voie să-și bage mânuțele în gură sau să stea desculți prin casă.

Faceți un exercițiu de proiecție a copilului vostru în viitor

Cum ar trebui un copil să învețe despre natură, despre iarbă și nisip, apă sărată sau scoici, gândăcei și râme, pietre și scaieți dacă n-au voie să se murdărească? Să pună mâna, să pipăie, să simtă.

Eu când văd un copil murdar, transpirat și negru pe față de la zgura terenului de fotbal, cum e Andre-ul meu, îmi sare inima de bucurie. Niciodată în viața mea nu m-am supărat pe copii că s-au murdărit. Tricoul murdar, pantofii plini de noroi, genunchii roșii și mâinile negre e semn de copilărie, de bucurie, de cercetășie, descoperire și învățare.

Nimic pe lumea asta nu se învață mai bine decât experimentând.

Uitați-vă la toți cei care au inventat lucruri fără de care lumea modernă nici n-ar fi existat. Câți au reușit de prima dată? Majoritatea au muncit din greu, și-au suflecat mânecile și-au testat zile, luni, ani, transpirând până au reușit.

Dacă-ți scoți copilul în parc ca să nu transpire, să nu alerge, să nu se miște de lângă tine, nu te aștepta să fie deschizător de drumuri când va fi adult, să ia decizii pe cont propriu sau așa cum e la modă acum să spui: să facă ce vrea el, să fie fericit. Pentru că el nu va ști să fie fericit, va ști să-și facă mama fericită: să nu alerge, să nu se murdărească, să nu transpire.

Teoria ca teoria, practica ne omoară

Cred că e de la modelul școlar cu care încă mai defilăm să dăm valoare atât de mică părții practice. Nu scoatem copiii în frig că răcesc, nu îi ducem la bazin pe timp de iarnă că îi prinde curentul, unii nici pauză între ore nu mai au că nu a terminat doamna învățătoare lecția de predat la română.

Poți citi un milion de cărți, poți sta super răbdător în bancă și extrem de cuminte lângă bunica în parc.

Dacă n-ai frecat, însă, o piatră în viața ta, n-ai urcat într-un copac, n-ai sărit într-o baltă și n-ai săpat cu mâinile goale pământul după râme cum ai putea să te aștepți ca viitorul adult să fie fericit?

* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.

** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!