Echilibrul în familie cere prezență, rezistență și cadență

M-am dus zilele trecute cu Beti într-un parc de aventură de lângă casa noastră și în mijlocul unui traseu pe care-l mai făcuse odată, cu altă ocazie, a început să plângă că ea nu poate să continue că îi este frică.

Măi și când s-a activat în mine senzorul de mama care îi salvează pe toți și-am început de pe margine să-i fac galerie și să-i strig că eu am încredere că poate, că a mai trecut prin traseul acesta și a reușit, deci va reuși și de data asta, că e curajoasă și puternică. Dar cu cât mă chinuiam eu mai mult să o încurajez, cu atât ea se speria mai tare și-mi striga:

– Nu pot, mami!! Ce nu înțelegi??

Oamenii din jur, desigur, și ei transformați în salvatorii salvatorului victimei au început să o încurajeze și ei:

– Vai, ce fetiță curajoasă!

– Prinde-te bine și nu ai să cazi!

– Nu mai plânge, că noi suntem lângă tine să te ajutăm!

Eu îmi înghițeam nervii și frustrarea că dacă e ceva ce mă enervează la oamenii din jur când fii-mea e în criză e să le gestionez și lor opiniile. Dar, cum tocmai eu am scris că înainte să judecăm, mai bine să credităm omul cu bunătate, am tăcut și m-am rugat la îngerul răbdării să mai caute prin cotloane ceva înțelegere și acceptare pentru semenii mei.

Cum probabil bănuiți deja, nici grupul părinților bine voitori n-a ajutat-o să-și depășească teama. Moment când eu, rămasă fără vizibilitate la turnul de control, mi s-a pus așa o pată și am început pe un ton ferm:

– E ok, Beti, dacă nu poți, nu poți! Dă-te jos acum și plecăm acasă! Nu e nici o problemă, acceptăm că azi nu poți și mergem mai departe!

Cred că părinții din jurul meu au înlemnit. Nici nu m-am mai uitat la ei că nici nu mi-a mai păsat. Doar că în timp ce eu insistam să se desfacă din legături și să coboare de pe traseu, ea și-a șters mucii cu mâneca bluzei, a fixat cu ochii destinația traseului, a bâiguit ceva ce n-am auzit dar bănuiesc că ceva motivațional numai de ea știut, a inspirat puternic, măi și când a luat-o pe traseu înainte, s-a oprit direct la finalul lui.

Eu am rămas, din nou, tablou. Așa cum rămân de fiecare dată când mă ia viața prin surprindere.

– Aha, deci asta funcționează la copilul meu? M-am întrebat eu, așa, în capul meu. Dar de ce să funcționeze renunțarea? Că parcă nu asta spun cărțile de specialitate….

Și-am rămas pe gânduri până când am înțeles că de fapt, trebuie schimbată perspectiva.

Relația cea mai sănătoasa este cea în care ambele persoanele sunt în echilibru cu tot ceea ce simt, ce le reprezintă, ce își asumă, chiar și compromisul, iertările și greșelile.

Asta sunt eu acum și aici!

De cele mai multe ori, însă, alegem pe de o parte, să nu ne afișăm în vulnerabilitatea noastră, să o mascăm pentru că nu dă bine să ne arătăm slăbiciunile, lumea profită de oamenii slabi, trăim vremuri în care trebuie să ne arătăm forța și puterea de a reuși indiferent de situație, numai oamenii puternici reușesc și mai bine să ne luăm rolul de salvator. Vedeți părinții din jurul meu și chiar pe mine, în primă fază.

Sau, pe de altă parte, ne ducem în extrema cealaltă și ne luăm costumul de victimă. Eu nu știu, nu pot, nu reușesc! Aici apare Beti plângând la mijlocul traseului în toată splendoarea ei.

Mai e și varianta a treia, cea de abuzator, care în situația dată este traseul. Cel care provoacă criza.

În psihologie, această ecuație duce spre un balans perfect numit triunghiul dramatic:  abuzator – victimă – salvator.

De aici, relațiile de dependență. O copilărie grea sau unul dintre parteneri poate produce un abuz, victima este celălalt partener, iar salvatorul poate fi un viciu (alcool, droguri, cafea, țigări, sex, TV, etc), o activitate relaxantă sau o a treia persoană suport. Depinde de alegerea fiecăruia.

În schimb, balansul sănătos și perfect este ca de fiecare dată când într-o situație de criză unul dintre partenerii de relație își ia rol de salvator sau victimă, celălalt să se ducă automat pe zona de echilibru. Desigur, balanța nu va fi dreaptă, dar e cea care ajută sa-l îndrepte pe celălalt și să-l aducă și pe el în echilibru. Amândoi la același nivel.

Cumpătarea, temperanța, las eu, oferi tu, ofer eu, lași tu, ascult eu, vorbești tu, vorbesc eu, asculți tu, întinzi mâna și-l aduci pe celălalt lângă tine sau primești mâna ce ți se întinde nu pentru că te simți salvat, ci că pentru că primești suportul necesar ca să îți descoperi propriile calități.

Să reușești prin tine cu ajutorul celuilalt și nu salvat prin resursele celuilalt, rămânându-i dator.

Cel care te iubește cu adevărat e cel care te face să te iubești pe tine cu adevărat!

Beti m-a obligat prin comportamentul ei să revin din rolul de salvator, în rol de mamă echilibrată care spune exact ce simte cu blândețe:

– Hai, Beti, dacă nu poți, e ok iubirea mea. Azi poate nu e ziua ta bună, mai încercăm data viitoare! Acuma, hai, coboară!

Ce-a făcut Beti când a început să-i miroase a rol de victimă indus din rolul meu de echilibru? S-a conectat la pachetul ei de abilități și confirmări dezvoltate până atunci, la fundamentul educației, la toate încurajările pe care i le-am oferit până acum, la toate momentele în care și-a depășit cu încredere teama, la curajul câștigat din toate experiențele de până acum, a simțit că poate, că este capabilă ca până la urmă, să reușească să termine traseul. S-a conectat la resursele ei și a reușit să-și atingă obiectivul.

A trecut din victimă în echilibru.

Dacă ar fi să concluzionez într-un singur cuvânt lecția primită în urma acestei experiențe acesta ar fi prezent.

Nu există scurtături în ceea ce privește educația copiilor. Există zile mai ușoare, altele mai grele, unele cu mai mult stat pe ecrane, altele cu mai mult timp petrecut împreună. În unele situații suntem victime, în altele, salvatori. Face parte din fascinația vieții, iar dacă totul ar fi fost linear ne-am fi plictisit cu toții de moarte.

Însă, dincolo de orice rol, de oricât de grea ne-a fost ziua sau provocator ne este traseul, cel mai important lucru pe care îl putem face pentru a avea relații sănătoase în jurul nostru este să fim prezenți.

Să ne întrebăm: ce rol am eu în această relație? Sunt victimă? Atunci, nu cumva celălalt e salvator? Vrea el rolul acesta, și-l dorește? Nu oare exact această așezare în spațiu ne provoacă relația și ne încurcă?

Atâta timp când ne recunoaștem rolul și e asumat, jumătate din drum e deja parcurs.

Nu e cu nimic greșit să-i spunem copilului nostru din rol de victimă:

– Uite, mie îmi este tare teamă că petreci mult timp la TV și nu mai reușești să te concentrezi la teme. Și nu știu ce să fac ca sa te ajut.

DACĂ suntem asumați pe rolul de victimă.

Știți ce mi-a răspuns copilul meu când am ridicat această problemă?

– Păi e simplu, nu ne mai lași la TV!

Vedeți cum se schimbă ambientul când suntem sinceri, prezenți și ne asumăm rolul, fie el de victimă sau salvator?

Acest răspuns m-a propulsat direct pe zona de echilibru, și exact asta am făcut. Am avut o zi fără ecrane și în ciuda faptului că nu prea a fost fericire la noi în casă, am reușit să înțeleg că

Viața ne iubește atât de mult încât primim copiii de care avem nevoie!

Sursa foto