Cum mai salvăm un cuplu
Se spune că mariajul e precum o prăjitură care nu știi ce gust are.
Crezi că ar putea fi dulce și bună, cu un gust divin pe care să-l ții minte toată viața, dar e posibil să fie cu roșcove în loc de zahăr și cu fructe acrișoare în loc de ciocolată, preferata ta. Să-ți placă dar să preferi alta din galantar.
Când m-am măritat acum 9 ani, am plecat la drum cu ideea că dacă ne iubim, e suficient să ne fie bine împreună. În continuare cred asta. Pe noi, iubirea ne-a salvat de fiecare dată când părea că nu mai există drum de întoarcere. Iar în rest, n-am mai știut nimic. Nici nu mi-am imaginat că va fi într-un fel sau altul, nici n-am visat la o viață colorată în roz sau gri. Am luat lucrurile așa cum au venit.
Dar poate că viața este fix despre asta.
Să nu știi totul, să nu știi ce vine și să te pregătești ca pentru un campionat de fotbal. Exersând mereu lovituri noi între coechipieri, depășind accidentări, greșeli și ratări, până la victoria finală.
– M-am săturat să gătesc mereu. În fiecare zi gătesc, i-am spus într-o zi.
– Că și faci multe, mi-a răspuns el, lovindu-mă în plex.
I-aș fi dat 5 tigăi încap și l-aș fi pus să mănânce cu câinele afară. Norocul lui că n-avem câine și că-l iubesc destul de mult.
Pe cât m-a înfuriat, pe atât m-a intrigat să aflu ce stă dincolo de frustrarea cu care mi-a trântit cuvintele în față.
Dacă până acum câțiva ani aș fi urlat, țipat, trântit lucruri și aruncat cuvinte grele, de data asta m-am abținut. Am trecut prin filmul ăsta. Am stat supărați, nu ne-am vorbit cu zilele și ne-am împuns de câte ori am avut ocazia. Până în ziua în care tot noi am stabilit că pentru copii și pentru sănătatea noastră, n-o s-o mai facem. Că dacă avem ceva să ne spunem, ne-o spunem în privat. Iar de câte ori ne vine să țipăm, celălalt are dreptul să ne spună:
– Te rog să nu ridici vocea!
Funcționează, dacă amândoi suntem oameni de cuvânt și ne respectăm înțelegerea. Ceea ce la noi s-a întâmplat după vreo câteva luni de exercițiu și muncă asiduă.
Nivelul de maturitate superior
Tind să cred că după perioade în care am dormit separat, am țipat unul la altul, am decis că e mai bine unul să plece, ca apoi să nu mai plece am ajuns la maturitatea de a vedea dincolo de un cuvânt aruncat în vânt.
Și mai mult decât atât, tind să cred că am învățat atât de multă empatie cu copiii, încât ar fi păcat să nu dau și la alții, acolo unde pare să nu existe deloc.
Așa că, atunci când el mi-a reproșat indirect că nu aș face nimic, deci, de ce m-aș plânge că trebuie să gătesc în fiecare zi, i-am spus calm:
– Nu știu exact ce-ai vrut să transmiți, dar să știi că ce am înțeles eu e că nu fac nimic și că n-am motiv să-mi fie greu să gătesc în fiecare zi din viața mea. Și m-ai făcut să mă simt foarte rău.
A rămas tablou? O, da!
Pentru că atunci când pui în cuvinte emoția ta, lucrurile prind formă, sens și importanță.
– Eu n-am vrut să te fac să te simți rău, mi-a răspuns el automat.
– Dar ce-ai vrut să spui?
Și-a rămas pe gânduri. Semn că a vorbit dintr-o frustrare, cel mai probabil legată de biroul lui, fără nici o legătură directă cu ceea ce tocmai îi spusesem eu. Și nici măcar lui nu îi era clar.
– Ai avut o zi grea la birou?
Dă din cap că da.
– Eu știu că bărbații vorbesc doar vreo 25 % din cât vorbesc femeile…..
– Iar mă iei cu cursurile tale….
– Te iau și te rog să mă asculți.
Își dă ochi peste cap. Urăsc când face asta, dar îl accept. Pentru că-l iubesc.
– De aceea eu am nevoie să mă asculți mai mult. Iar tu să taci mai mult. Și să vorbești numai când ai ceva pozitiv de spus, care să mă ajute. Că dacă eu am o problemă, chiar dacă pentru tine nu e, faptul că-mi arunci niște cuvinte aiurea-n față nu o să mă ajute mai mult. O să mă facă să mă simt, din contră, mai rău, cum de altfel s-a și întâmplat. Vrei să mă faci să mă simt rău? Nu. Să reluăm.
– M-am săturat să gătesc în fiecare zi din viața mea.
– N-avem nimic în frigider să încălzim?
– Avem ceva….
– Atunci, încălzim ce-avem și nu mai gătești nimic azi.
– Vezi, acum că mi-a trebuit 30 de minute să te scot la liman, dă-mi o îmbrățișare ca să te relaxezi. Ca așa se spune într-un alt curs de-al meu.
Ar râde dar se abține. Nu-i plac lecțiile mele, dar le suportă, că mă iubește.
Suntem bine.
N-ar fi fost păcat să mă cert cu el, bunătate de om, din cauza unei zile proaste la birou?
***Despre cartea care te binedispune în vacanța de primăvară-vară și să sperăm că nu și de toamnă: ”Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)
