Cum am dat-o-n bară ca părinte și am supraviețuit
Nu cred în sintagma: părinte perfect cum nu cred nici în autodefinirea: nu sunt un părinte perfect.
Cred, în schimb, că orice părinte visează să devină la un moment dat perfect. (Orice ar însemna perfect pentru noi, unde înțelesul cuvântului perfect e relativ.)
Să-și bea cafeaua în liniște în timp ce copiii se joacă pe covor, împreună, fără să se certe, fără să se bată, fără să-și smulgă jucăriile.
Să mănânce broccoli, prăjituri raw și ciocolată fără zahăr, iar când i se oferă o acadea în parc să refuze politicos.
Să ia note mari la materiile cu P în față, de la PASIUNE, și la fel de mari, la restul. Chiar dacă noi visăm să facă ce-i place, realitatea e că ne-am dori maxim să ia note bune la toate materiile. Să fie cel mai bun, să-i meargă mintea, să gândească strategic, să fie și bun, și empatic dar să știe și când să impună limite.
Să joace fotbal ca Ronaldo, să picteze ca Picasso, să cânte la pian ca Axl Rose în November Rain și să fie fericit în familia pe care și-o va crea.
Părinții tind spre perfecțiune. Dar vine destinul și ne dă cu lopata-n cap
Sunt mama care am scos-o la capăt
Când Beti mi-a spus într-o dimineață:
– Vino lângă mine și mănâncă, stai aici cu mine și mănâncă orice, mi-am dat seama că Beti n-a venit să mă scoată din minți că nu mănâncă (așa cum credeam acum vreo 4 ani), ea a venit pe lume să mă facă pe mine să mănânc, orice, numai să pot supraviețui unei zile obositoare, pe drumuri, fără să mă îndop cu vitamine.
Iar când Andre mi-a spus într-o seară:
– Mămica mea, eu n-am să plec niciodată de lângă tine, voi sta cu tine până o să mori, am știut, dincolo de impulsul de moment, că se simte în siguranță, iubit și apreciat.
Se spune că: în spatele unui copil de succes stă o mamă care s-a întrebat mereu dacă face suficient.
Cred că stă în firea omului, și a mamei în mod special, să se întrebe dacă ar fi putut face ceva mai bine, mai mult pentru copilul ei, la final de zi.
Tații, genetic și în general vorbind, văd lucrurile mai în alb și negru, acțiune și rezultat.
Mamele sunt mai emotive, coloristice, pun sentiment și poveste, se întreabă și caută răspunsuri în fiecare mișcare a puiului de om.
În nici un caz nu e de condamnat, ci de apreciat și încurajat că toți părinții o dau în bară la un moment dat, dar cel mai important e:
- să învățăm din fiecare experiență
- să aplicăm educația cu blândețe: să-i luăm în brațe, să le vorbim cald, dar ferm
- și să credem cu adevărat că noi suntem părinții cei mai buni pentru copilul nostru.
Toți, toți părinții o dăm în bară, însă, la final de zi, când îi vom lua pe fiecare în brațe și-i vom strânge tare, tare, vom știi că am supraviețuit!
