Dacia 1310, număr par

Eu am fost acel copil care a făcut parte din categoria copiilor oropsiți pe vremea comunismului. La noi, în Bacău, nu aveam de niciunele: fructe, zahăr, ulei, făină, televizor, desene, jucării, floricele, dulciuri unt, carne, lapte, lumină, căldură, apă. Astea-s primele care-mi vin în minte. Ele, cu siguranță, sunt mai multe.

Am trăit foarte greu. Îmi amintesc mâncând zilnic orez cu pâine. Spaghetti cu nucă. Salată de ceapă.

Îmi amintesc că nu eram fericită.

Și nici măcar nu știam de ce. Plutea o stare de anxietate constant în aer. Visam la ziua când toneta de înghețată se va deschide. Eu am văzut-o o singură dată în viață deschisă. Iar mama nu a avut bani să-mi cumpere. Și mai visam la o gumă de mestecat, din aia pătrată, albă, cu ceva făină peste. Din aia mi-a luat mama o dată. A fost oribilă. Visam la mere, la struguri, la pâine caldă, la mâncare gustoasă. Trăiam în pasiv. Nu ne fascina nimic, nu se atrăgea atenția nimic.

Cu toate asta însă, în timp, am învățat să ne descurcăm.

Iar la noi în casă, cele mai multe experiențe fascinate au fost cele legate de mașina noastră, o Dacia 1310. Acuma, dacă tata era maistru instructor ce putea să ne fascineze mai mult? Eu m-am născut în miros de motorină, cu ambreiajul la fund, ascultând motorul la deal, luând piciorul de pe accelerație la vale, lăsând mașina în punctul mort, scoțând capul pe fereastră la parcarea cu spatele, alimentând cu canistra.

Ei, astăzi a sosit momentul să mulțumesc destinului că mi-a oferit șansa să aplic cu maximă atenție toate aceste aptitudini, în special cea legată de parcarea cu spatele.

În centrul Bucureștiului, pe la amiază, pe o stradă să zicem nu chiar populată, dar cu zeci de mașini parcate am rămas fără oglinzi. Aaaa nu, nu am dat cu ele de garduri, mi-au fost pur și simplu, furate. Ei, și dacă ar fi trebuit să-mi iau doar copiii de la grădiniță și să mă duc cu ei direct acasă mai era cum mai era, dar așa cum se rânduiesc toate-n viața asta, am avut o zi în care a trebuit să traversez tot Bucureștiul, să rezolv zeci de probleme, să ajung la conferința lui Virgiliu și să circul noaptea pe străduțe necunoscute, până la mine acasă. Plus, să parchez mașina într-un garaj la milimetru, cu spatele, evident.

Ați mers vreodată fără nici o oglindă prin București? E ca și cum te duci în Cora legat la ochi într-o zi cu promoție la carne de pui, iar tu vrei detergent de rufe. Parcă ești un purice într-o mare de elefanți care se duc care încotro, iar tu , în mijlocul vâltoarei, ai vrea să te duci acasă dar nu știi pe unde s-o iei să nu te calce în picioare. Azi, la Unirii, oprită în mijlocul intersecției nu știam ce să fac să pot trece, mașini veneau din toate direcțiile, iar creierul meu nu descoperea pattern-ul să se orienteze fără oglinzi. Eram un robot care nu avea software-ul potrivit instalat. Pentru că până acum nu am mai experimentat așa ceva.Cortexul nu-mi întorcea nici o informație.

– Ce fac, ce fac, acum ce fac? îmi venea sacadat întrebarea în minte.

Atunci, sistemul de autoapărare s-a activat: am o problemă – FIGHT! Așa mi-am amintit de tata care reușea cumva să parcheze, să gareze oriunde Dacia aia 1310 fără oglinzi dreapta-stânga. Pe vremuri asta era un mega lux. Te oprea poliția să ți le scoți. Iar eu, de ce n-aș putea? Oi fi eu femeie, blondă la volan, dar cel puțin o relație neuronală mi s-a creat în creier până acum care să scoată ce e mai bun din mine, la nevoie, să supraviețuiesc. Și-am reușit: mi-am rezolvat tot ce era planificat, am staționat unde am găsit loc, am mers noaptea fără probleme, recunosc că nu am mai schimbat benzile așa cum mi-aș fi dorit, și, reușita reușitelor, am băgat cu spatele mașina în garaj cu capul scos pe geam. Altfel, riscam să intru în decor.

Vă zic, se poate! Orice se poate.

Creierul nostru este atât de inteligent, caută prin mii de înregistrări, din începuturile copilăriei noastre până în prezent, scoate de unde poate, te ajută cu date, informații, emoții, trăiri, ca să reușești. Creierul nu te lasă la greu!

Dar lasă-l să creeze experiențe. Fă lucruri, citește, caută, întreabă-te, sună-ți prietenii, ieși cu ei la povești, citește o carte, desenează, pictează, fă o prăjitură, creează, fă orice să creezi experiențe vii! Ajută-l să-și formeze obiceiuri care apoi, te vor ajuta pe tine în situații de criză.

Dă-i șansa să înmagazineze experiențe care mai apoi, te vor ajuta să supraviețuiești în viață.

Iar acum, fă asta și cu copilul tău!

Sursa foto: https://romaniancar.com/dacia-1310/