Cea mai grea e întâlnirea cu tine

Mă scuzați că am început să devin filosoafă.

Cred că de la vârstă mi se trage. Plus, că nici oamenii din jur nu se hotărăsc, de mă amețesc de nu mai știu de capul meu.

Ieri dimineață mi-a spus un tip la vreo 20 de ani: tanti.

Cum măi, să-mi spui tanti? Eu-s tanti?

Ca apoi, mai spre seară, o doamnă să-mi spună domnișoară.

Vedeți cum mă bulversează?

Acuma, o să-mi spuneți că nu e cum îți zic alții, ci cum te simți, chestii din astea motivaționale și inspiraționale și cu multe – ționale la final.

Mda, ce să zic, la mine nu prea funcționează

Ori sunt tanti, ori domnișoară. Ori nu sunt vopsită, ori mi-a curs machiajul.

Nu pot avea 50 ani sau 20 în aceeași zi. Și orice ar zice șeful la -ționale, mai contează și ce zic alții. Ne crește încrederea sau dăm cu ea de pământ.

Acum ar da bine chestia aia: așa cum te simți pe dinăuntru, așa arăți și pe dinafară.

Ar merge, da! Că adevărul e că nu sunt mulțumită de cum îmi stă părul, din nou, nici culoarea nu-mi mai place, vara nu mai vine, iar concediul e departe.

Deci, probabil, de aia sunt și tanti. Că mi-o merit.

Întâlnirea cu tine e cea mai dură

Eu, analitica și prea mult gânditoarea, în caz c-ați deschis radioul mai târziu, azi am descoperit apa caldă. M-am scufundat adânc în tunel, am trecut de copii, bărbat, casă și rufe de spălat, m-am dus și mai la fund, am găsit articolele mele neterminate de pe blog, apoi pe cele scrise acum vreo 4 ani și le-am pus pe listă să le corectez, m-am dus și mai la fund, am dat de toate joburile mele de până acum, iar la fund, de tot, pipăind orbește că nu licărea nici o luminiță, am dat peste mine.

Curios, nu? Că aș fi putut jura pe roșu că în toate momentele mele de maximă procesare eu sunt prima la apel, prima să știu de mine, prima să mă cunosc și chiar să devin uneori plictisitoare.

Complet greșit!

De fapt, sunt departe de a avea dreptate. Da, sunt analitică, le gândesc pe toate prea mult, dar nu e despre mine, e despre casă și familie, copii și rolul meu de mamă, prea mult chinuita viață profesională care nici nu știu pe unde mai e și încotro se duce, e despre orice mai puțin despre mine.

Eu așa cum sunt. Fără nimic în jur: fără oameni, proiecte și situații. Eu.

Ce (mai) rămâne din noi dacă ne-am rupe de context? De situațiile de zi cu zi, de toți ceilalți?

Eu am rămas privind în gol, o rază de soare care se chinuia s-apară dintre nori.

Ultima dată când îmi amintesc să fi stat cu mine a fost acum, demult, tare demult, aveam vreo 15 ani și fixam un punct negru în camera mea din Bacău. Visam să plec la București, să fiu studentă și fericită.

Azi, oare, la ce să mai visez? Eu, tanti sau domnișoară? Mamă, soție sau femeie?

Mi-am făcut un castron de floricele și-am continuat să fixez o rază plăpândă de soare ce se chinuia să iasă din nor.

Întâlnirea cu noi e cea mai grea. E ca și cum ai sta în fața unei oglinzi uriașe, complet gol, analizându-ți fiecare centimetru de piele, de gând, de rid.

Ce vezi? Ce ești? Ce îți dorești?

Mă scuzați c-am devenit așa filosoafă.

O fi de la tanti că mi se trage. Și de la părul care nu-mi stă bine.

Și vara care nu mai vine.

Ce vezi? Ce ești? Ce îți dorești?

Sursa foto